Succinte considerații privind admisibilitatea acțiunii în revocarea (inopozabilitatea) actului de înstrăinare validat printr-o hotărâre judecătorească

Studiul tratează succint problema spinoasă a hotărârilor care țin loc de act autentic și regimul juridic al acestora. În esență, se ridică următoarele întrebări: este o astfel de hotărâre susceptibilă de a fi atacată asemenea oricărui contract autentic? Sau, dimpotrivă, ea poate fi atacată doar uzând de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești prevăzute de Codul de procedură civilă? În alte cuvinte, avem de-a face cu un veritabil act judiciar rezultat al soluționării unui diferend sau doar o consfințire – ce-i drept, cu caracter oficial – a consimțământului părților la încheierea contractului? În contextul unei jurisprudențe încă timide pe marginea acestui subiect, am evidențiat două decizii de speță care au meritul de a explica rațiunea pentru care, în anumite condiții, ar trebui considerată admisibilă invocarea unor motive de nulitate a unor asemenea contracte validate de către instanța de judecată.

Este cunoscut faptul că, în genere, hotărârea judecătorească reprezintă un act eminamente jurisdicțional, deosebindu-se, astfel, de categoria actelor juridice civile care reprezintă o materializare a voinței uneia sau a mai multor persoane.
Este, de asemenea, notoriu și faptul că există situații în care, printr-o hotărâre judecătorească, instanța îl obligă pe pârât la încheierea unui anumit contract cu reclamantul, în caz de refuz, hotărârea urmând să țină loc de act autentic. Se poate observa că, în această situație, partea din dispozitivul hotărârii care dispune în acest sens reprezintă, practic, o „autentificare”, o validare a antecontractului deja existent între părțile din proces. Așa fiind, regimul juridic al hotărârii judecătorești ce ține loc de act autentic se aseamănă, din perspectiva efectelor juridice pe care este aptă a le produce, cu regimul juridic al contractelor autentificate de către un notar public.
În atare condiții, dacă un contract, deși autentificat de către notar, poate fi, prin ipoteză, afectat de motive de nulitate relativă ori absolută (de ex.: vicii de consimțământ, lipsa cauzei etc.) și anulat sau, după caz, constatat nul în consecință, s-a pus problema dacă această posibilitate există și în cazul contractelor la care consimțământul a fost suplinit prin hotărâre judecătorească.
În contextul în care legea și jurisprudența instanțelor din țară – cu unele excepții izolate, dar notabile –  tac cu privire la acest aspect, răspunsul pare să fie unul negativ: o hotărâre judecătorească fiind, așa cum arătat anterior, un act jurisdicțional, nu poate fi aneantizată decât exercitând căile extraordinare de atac de retractare prevăzute de lege, de către aceia în persoana cărora se verifică și condiția calității procesuale active (să fi fost parte în procesul respectiv). Singura excepție recunoscută este constatarea nevalabilităţii contractului de tranzacţie cuprins într-o hotărâre de expedient. „Aşa cum se poate observa, însă, din modul de reglementare a contestaţiei în anulare şi revizuirii, acest motiv nu este printre cele ce ar face admisibile astfel de căi de atac. Aceasta, deoarece art. 322 pct. 4 şi 5 C. pr. civ., reglementând motive de revizuire privind înscrisuri desfiinţate, se referă, fie la înscrisuri declarate false, fie la hotărâri judecătoreşti pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Desfiinţarea antecontractului pe motivul de nulitate absolută, respectiv cauza ilicită, avut în vedere de sentinţa civilă nr. 5115 din 24 decembrie 2008 a Judecătoriei Bistriţa, pronunţată în dosarul nr. 6508/190/2007 nu se încadrează în aceste motive” (decizia civilă nr. 445/R/2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă).
Mai mult, prin decizia civilă nr. 456 R din 16.03.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a arătat cu temei: „Faptul că hotărârea ţine loc de contract nu semnifică decât o modalitate atipică de executare a obligaţiei de a face (de a încheia contract), dar nu schimbă natura convenţională a raportului juridic. Instanţa învestită cu acţiunea privind obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a analizat exclusiv raportul juridic dintre părţile contractante, dar nu şi atitudinea subiectivă pretins frauduloasă a acestora în raport cu terţele persoane care ar putea fi prejudiciate.
Terţii vătămaţi printr-o asemenea transmisiune nu pot fi lipsiţi de posibilitatea de a invoca frauda săvârşită de părţile contractante (nu de către instanţa care a pronunţat hotărârea) şi de a pretinde pe calea acţiunii revocatorii să se constate inopozabilitatea actului juridic vătămător. Dacă s-ar interpreta altfel, acţiunea în obligarea la încheierea contractului de vânzare cumpărare ar putea deveni un instrument extrem de periculos în mâna celor care, evitând să încheie actul notarial susceptibil de anulare sau de revocare pe cale pauliană, ar folosi acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract tocmai cu scopul de a frauda interesele terţilor” (s.n.).

Notă: pentru prezentarea evoluției întregului proces finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 456 R din 16.03.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă mai sus citată, precum și pentru un comentariu aprobativ pe marginea acesteia, a se vedea D. Dobrev (cercetător științific), Simulație. Acțiune în constatarea simulării unui proces. Acțiune revocatorie (pauliană). Admisibilitate în Revista Română de Jurisprudență nr. 1/2012.

Autor: Av. Hodiș Adrian Marcel