Răspunderea contractuală

Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. Totodată, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot parcursul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație.

Mai exact, orice persoană trebuie să-și execute obligațiile astfel cum acestea au fost asumate prin contractul încheiat între părți.

Atunci când fără justificare, una dintre părțile contractante nu își îndeplinește obligațiile asumate, ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să-l repare.

Astfel, raspunderea contractuală este definită ca fiind obligați adebitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzatoare ori cu întârziere a obligatiilor născutedintr-un contract valabil încheiat.

Prin urmare, pentru a fi în prezența răspunderii civile contractuale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții, respectiv să existe:

• o neexecutare totală sau parțială sau executarea să fie necorespunzătoare calitativ sau cantitativ
• culpa sau  vinovăția debitorului
• prejudiciu
• raport de cauzalitate

Prima condiție referitoare la existența unei neexecutări sau executări necorespunzătoare se desprinde dindispozițiile art. 1530 din Codul civil ce prevăd în mod expres următoarele: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau după caz culpabile a obligației.”
Această dispoziție legală se referă atât la neexecutarea unei obligații cât și la executarea necorespunzătoare calitativ fiind astfel nesocotit modul de executare stabilit de părți. Or, atâta timp cât în contractul la a cărui încheiere ambele părți și-au dat consimțământul în mod expres prin semnare și ștampilare, este pe de o parte, prevăzută în mod expres obligația în sarcina unei părți iar pe de altă parte, această obligație nu a fost executată sau a fost executată necorespunzător suntem în prezența primei condiții a angajării răspunderii civile delictuale.  Potrivit dispozițiilor art. 1531 din Codul civil „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.” Cu alte cuvinte, orice abatere de la principiul forței obligatorii a contractului, constituie sub aspectul neexecutării o condiție primară suficientă pentru acordarea de daune-interese.

A doua condiție ce se referă la existența culpei debitorului debitoruluieste prezumată prin simplu fapt al neexecutării obligației sau a executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contractul încheiat între părți.

Potrivit dispozițiilor art. 1547 Cod civ. debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.

Simplu fapt al neexecutării obligației, sau a executării necorespunzătoare, antrenează prezumția relativă de vinovăție a debitorului.

Referitor la probaacesteicondiții, distingemurmătoarelesituații:

• încazulobligațiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul savârșit de debitor prin care s-a încalca tobligația;
• încazulobligațiilor de a da și a face, creditorul trebuie să dovedească existența creanței, iar dacă face această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedește executarea.

Debitorulva fi exonerat de raspundere numai dacă va dovedi că neexecutarea obligației se datorează cazului fortuit, forței majore sau vinovației creditorului.

În ceea ce privește cea de a treia condiție referitoare la existența unui prejudiciu, trebuie avută în vedere definiția acestuia ce se desprinde din dispozițiile legale în materie.

Mai exact, prejudiciul constă în consecințele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanță apartinând creditorului său contractual, prin neexecutarea prestației sau prestațiilor la care s-aîndatorat.

Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta a fost lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-afăcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Totodată trebuie avut în veder efaptul că debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința direct și necesară a neexecutării obligației.

În măsura în care nu există prejudiciu, acțiunea creditorului având ca obiect plata despagubirilor urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.

Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației asumate.

Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepția situațiilor în care întinderea prejudiciului este stabilită de lege (de exemplu, în cazul obligatiilor care au ca obiect sume de bani, legea fixează drept despăgubire dobânda legală).

Referitor la cea de a patra condiție ce impune existența unui raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii contractuale a debitorului și obligarea la plata de daune interese arătăm faptul că este necesar ca prejudiciul cauzat creditorului să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligației prevăzute în contractului încheiat între părți.

Autor: Avocat Diana Micu