Răspunderea civilă a personalului medical – procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională a medicului, reglementată de Legea nr. 95/2006

Studiul nostru are ca obiectiv trasarea principalelor coordonate ale procedurii de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională a medicului, potrivit Legii nr. 95/2006. În acest demers, am început prin a face o scurtă introducere în problematică, fixând obligațiile medicului în realizarea actului medical și definind noțiunea legală de „malpraxis medical”. În continuare, am abordat aspecte legate de declanșarea și desfășurarea procedurii în fața Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis. În final, am înțeles să punctăm câteva neajunsuri ale procedurii analizate.

1.Definiție, reglementare, considerații generale
În exercitarea profesiei, conform Codului deontologic, medicul este obligat să apere sănătatea fizică şi mentală a omului, să uşureze suferinţele, să respecte viaţa şi demnitatea persoanei umane fără discriminări, prin respectarea normelor deontologice şi juridice care stabilesc minimul de morală specific exercitării acestei profesii. Încălcarea unor astfel de norme deontologice, în măsura în care periclitează valorile apărate de drept, poate atrage răspunderea civilă a medicului pentru malpraxis.
Malpraxisul medical este definit în art. 642 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, drept o eroare profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare sau farmaceutice.
Explicitând definiția conferită de textul legal, se poate afirma că malpraxisul medical reprezintă un comportament neprofesional, inferior unor standarde de competenţă şi pricepere unanim stabilite şi acceptate de către corpul profesional, având la bază neglijenţa sau incompetenţa şi care generează îngrijiri deficitare cu consecinţe negative asupra pacientului.
Medicul răspunde civilmente pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa, sau cunoştinţele medicale insuficiente în exercitarea profesiei, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic şi tratament.
Astfel, pentru angajarea răspunderii medicului pentru malpraxis, sunt avute în vedere atât faptele ilicite comise cu intenţie, cât şi faptele comise din culpă. Deşi vinovăţia medicului poate îmbrăca şi forma intenţiei, cele mai multe acte de malpraxis sunt comise din culpă, aceasta fiind de cele mai multe ori forma de vinovăţie cu care acţionează personalul medical.
Art. 668-674 din Titlul XV al Legii nr. 95/2006 instituie o procedură specială de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale. Este necesar a se preciza faptul că această procedură vizează doar răspunderea civilă a medicului. La art. 673 alin. (2) din lege se prevede expres faptul că această procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun.
Conform prevederilor legale menționate mai sus, pacienții care consideră că au suferit un astfel de prejudiciu se pot adresa Comisiilor de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, organizate la nivelul direcțiilor de sănătate publică din fiecare județ și București. Această Comisie poate fi sesizată de: persoana care se consideră victima unui act de malpraxis săvârșit în exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic și tratament sau succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activități de prevenție, diagnostic și tratament.
Odată sesizată, Comisia are competența de a stabili printr-o decizie dacă există sau nu un caz de malpraxis, fără a avea vreo putere decizională cu privire la obligarea medicului la plata de despăgubiri. Rolul Comisiei se reduce doar la stabilirea existenței cazului de malpraxis, iar în situația în care decizia acesteia este în sensul existenței unui astfel de caz, persoana prejudiciată va fi nevoită să valorifice decizia în instanță, solicitând totodată instanței de judecată competente obligarea medicului responsabil la plata despăgubirilor.

2.Procedura în fața Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis
Încă de la început, este necesar a se menționa faptul că dreptul de a solicita repararea prejudiciului de către persoana care se consideră victima unui act de malpraxis se prescrie în termen de 3 ani de la data la care s-a produs prejudiciul.
Declanșarea acestei proceduri prevăzută la art. 668-674 din Legea nr. 95/2006 are loc odată cu sesizarea Comisiei cu privire la o situație concretă în vederea stabilirii existenței sau inexistenței unui caz de malpraxis, de către persoanele care se consideră victimele unui act de malpraxis sau succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis. Sesizarea este obligatoriu a se formula în scris și este necesar să cuprindă următoarele date: numele și prenumele persoanei care formulează sesizarea; calitatea acesteia; numele și prenumele medicului acuzat de săvârșirea unui act de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament; data comiterii actului de malpraxis sesizat; descrierea faptei și a împrejurărilor în care s-a comis și, de asemenea, descrierea prejudiciului produs persoanei ce se consideră victima actului de malpraxis. Sesizarea trebuie să fie însoțită atât de acte doveditoare ale calității persoanei ce formulează sesizarea, cât și de documente medicale ce pot să probeze poziția părții vătămate (acestea ar putea fi bilete de internare/externare, buletine de diagnostic, de analiză, certificate medico-legale, rapoarte medicale, rapoarte de autopsie etc.). Evident, sesizarea poate fi făcută și prin reprezentant, situație în care este necesar a se anexa dovada calității de reprezentant (împuternicire avocațială, procură specială, certificatul de naștere dacă sesizarea se face de către un părinte pentru copilul minor etc.).
Odată sesizată, Comisia are obligația, conform dispozițiilor art. 671 din lege, să soluționeze și să se pronunțe în sensul existenței sau inexistenței cazului de malpraxis în termen de 3 luni de zile de la înregistrarea sesizării. De asemenea, în maxim 3 zile de la depunerea sesizării, Comisia trebuie să se întrunească într-o primă ședință, când membrii Comisiei vor trece la analizarea sesizării. În vederea pronunțării unei decizii pe fond, legea prevede obligativitatea efectuării unei expertize de specialitate, expertiză care se efectuează de către un grup de experți numiți aleatoriu de către membrii Comisiei. Numărul acestora este stabilit de către Comisie în funcție de gravitatea și complexitatea cazului, aceștia având obligația de a întocmi, în termen de 30 de zile, un raport asupra cazului și să îl depună la Comisie, care va decide în baza celor prezentate în raport. Pentru întocmirea raportului, experții vor convoca persoanele implicate în vederea audierii lor și vor ține cont, de asemenea, de documentele medicale depuse în probațiune de persoana vătămată odată cu sesizarea.
Comisia urmează să analizeze raportul de expertiză și să delibereze asupra următoarelor criterii: existența faptei săvârșite în exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic și tratament; fapta să fie cauzatoare de prejudiciu patrimonial sau moral; vinovăția medicului; raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Pentru a se constata existența unui act de malpraxis toate aceste condiții trebuie să fie întrunite cumulativ.
Conform dispozițiilor art. 672 din Legea nr. 95/2006, decizia Comisiei se comunică în termen de 5 zile de la adoptare, către toate persoanele interesate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Decizia poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare de către orice parte nemulțumită de soluția Comisiei, instanța competentă teritorial să soluționeze contestația fiind judecătoria în circumscripția căreia s-a produs actul de malpraxis.
Este absolut necesar a se arăta faptul că această procedură specială reglementată de art. 669-674 din Legea nr. 95/2006 este o procedură alternativă, exercitarea acesteia neîmpiedicând accesul la justiție al părții vătămate, potrivit dreptului comun. Partea vătămată trebuie să știe faptul că are posibilitatea ca, în demersurile împotriva medicului responsabil, să se adreseze atât direct instanței de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, cât și organelor de poliție cu o plângere penală, în situația în care fapta constituie și infracțiune. Evident, procedurile pot fi exercitate chiar și în paralel, cu mențiunea că, în situația în care se formulează și plângere penală, acțiunea civilă se va suspenda până la soluționarea celei penale.

3.Neajunsuri ale acestei proceduri
În ceea ce privește modul de desfășurare și finalitatea acestei proceduri în fața Comisiei de malpraxis, considerăm că aceasta prezintă, în definitiv, mai multe neajunsuri decât beneficii pentru persoana vătămată, sub următoarele aspecte:
Sub aspect probatoriu: procedura este una necontradictorie, astfel că dreptul la apărare nu este garantat nici uneia dintre părți – acestea nu au posibilitatea de a-și pregăti o apărare reală, de a propune și de a administra probe, de a invoca apărări de fond, de a ridica excepții etc.. Unica probă ce se administrează este raportul de expertiză ce se întocmește de experți pe baza simplei audieri a fiecărei părți și a actelor depuse odată cu sesizarea. Nu există nici posibilitatea de a solicita un expert asistent, de a formula obiective la expertiză sau de a controla în vreun fel modul în care se va efectua probațiunea. Practic, dreptul la apărare garantat de art. 24 alin. (1) din Constituția României, în cadrul acestei proceduri, este grav încălcat.
Sub aspectul organului competent să decidă existența sau inexistența unui act de malpraxis: Comisia de malpraxis la care se depune sesizarea este alcătuită doar din reprezentanți ai sistemului, respectiv reprezentanți ai Colegiului Medicilor, ai Casei de Asigurări de Sănătate și ai Autorității de sănătate publică județeană. Practic, cei cărora li se încredințează constatarea unui act de malpraxis sunt doar reprezentanți ai sistemului medical, fiind subordonați cu toții Ministerului Sănătății. În situația în care dintre membrii Comisiei nu face parte niciun reprezentant al pacienților ori o persoană care ar putea să reprezinte și să apere efectiv interesele pacienților, ne este greu să credem faptul că decizia Comisiei va fi una imparțială, și cu atât mai puțin una favorabilă persoanelor vătămate și, implicit, nefavorabilă medicului.
Sub aspectul finalității acestei proceduri: Așa cum am menționat deja, un mare neajuns al acestei proceduri este finalitatea acesteia, mai exact faptul că, Comisia nu are competența de a soluționa sesizarea sub aspectul reparării prejudiciului, ci, în baza art. 672 din Legea nr. 95/2006, ea doar constată existența sau inexistența cazului de malpraxis. Cu alte cuvinte, Comisia nu are competența de a determina prejudiciul, de a-l cuantifica și de a obliga medicul responsabil și/sau asigurătorul la repararea lui. În baza deciziei Comisiei prin care s-a constatat existența unui caz de malpraxis, persoana vătămată se va vedea obligată să solicite repararea prejudiciului în fața instanței de judecată, astfel că această procedură alternativă prevăzută de Legea nr. 95/2006 nu a fost concepută în așa fel încât să atingă prin ea însăși scopul răspunderii civile, și anume repararea prejudiciului.

Referinţe bibliografice:
1. Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 372 din data de 28 aprilie 2006
2. Năsui Adrian, Malpraxisul medical. Particularităţile răspunderii civile medicale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
3. Florin I. Mangu, Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Editura Wolters Kluwer, România, 2010
4. Ionuţ Vida-Simiti, Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională a medicului reglementată de legea nr.95/2006 în Revista Studia Iurisprudentia, Universitatea Babes-Bolyai, nr.1/2010