Protecția dreptului la viaţă privată

Reglementarea expresă a dreptului la viață privată în dreptul român a avut loc odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil în anul 2011, ale cărui prevederi menționează faptele ce constituie încălcări ale dreptului la viață privată, precum și mijloacele juridice pe care o persoană le are la dispoziție pentru apărarea dreptului său la viață privată. Pe lângă dispozițiile Codului Civil, protecția dreptului la viață privată este asigurată de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în cauza Niemietz contra Germaniei că protecţia vieții private a unei persoane nu se limitează doar la cercul său intim, ci include și timpul şi parcursul activităţii sale profesionale.

Intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a atras după sine consacrarea expresă în legislația națională a dreptului la viață privată, precum și a mijloacelor pe care persoanele fizice sau juridice le au la îndemână pentru a asigura protecția acestuia.
În acest scop, articolul 71 din Cod stipulează faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private, neputând fi supusă vreunei imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său. Totodată este interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia.
Sunt considerate, potrivit legii române, atingeri aduse vieţii private: intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal; interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări; captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal; ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite; utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană; difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Orice persoană al cărei drept la viață privată a fost încălcat ori ameninţat poate cere oricând instanţei de judecată: interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă, încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă și constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. Totodată, persoana care a suferit o încălcare a dreptului la viață privată poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare sau orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
Pe lângă mijloacele de apărare mai pus menționate, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
Deși nici Codul Civil român și nici articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu definesc cu precizie noțiunea de viață privată, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat ideea potrivit căreia dreptul la viață privată are ca și componente dreptul la viață privată personală și socială și dreptul la un mediu înconjurător sănătos.
Este inclusă în sfera dreptului la viață privată personală protejarea identității persoanei, dreptul la nume, protejarea informațiilor referitoare la sănătatea unei persoane, a relațiilor personale și a libertății sale sexuale. Astfel, s-a reținut în practica instanței europene că există o încălcare a dreptului la viață privată, atunci când o persoană figurează într-un fişier al administraţiei fiscale cu cei care sunt puşi în întârziere privitor la executarea obligaţiilor fiscale, în timp ce o procedură judiciară privitoare la reducerea impozitelor este în curs, iar fişierul respectiv este accesibil publicului.
În ceea ce privește dreptul la viață privată socială, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Niemietz contra Germaniei că nu este nici posibilă, nici necesară găsirea unei definiţii exhaustive a noţiunii de viaţă privată. Totuşi, ar fi prea restrictiv limitarea domeniul său de incidenţă la cercul intim în care oricine îşi poate desfăşura viaţa personală după cum doreşte și a exclude în întregime lumea exterioară a acestui cerc. Respectul vieţii private poate să înglobeze, într-o anumită măsură, dreptul unui individ de a crea şi dezvolta relaţii cu alte persoane. Mai mult, Curtea a considerat că nu există nicio raţiune de principiu pentru a exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale sau comerciale, în condiţiile în care la locul de muncă majoritatea oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea exterioară. De multe ori este dificil de trasat o linie între viaţa profesională şi cea personală a persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat. De aceea, Curtea a considerat că articolul 8 din CEDO trebuie să garanteze protecţia unei persoane nu doar în cercul său intim, ci şi în timpul şi parcursul activităţii sale profesionale.
De asemenea, Curtea a reţinut că uneori poate apărea chiar dăunător a se stabili distincţii precise deoarece există situaţii când cineva poate desfăşura în locuinţa sa activităţi profesionale, iar într-un birou sau local comercial, activităţi de ordin personal. Dacă s-ar atribui un sens restrâns cuvintelor „home“ şi „domicile” utilizate în versiunea engleză, respectiv franceză a art. 8 din Convenţie, s-ar crea o adevărată inegalitate de tratament în privinţa noţiunii de viaţă privată prin a se refuza protecţia conferită de text celor care desfăşoară activităţi profesionale la domiciliul propriu, de această protecţie urmând a beneficia numai cei care nu sunt într-o asemenea situaţie, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor Convenţiei.
Având în vedere că atingerile aduse mediului înconjurător prin anumite activităţi nocive pot „afecta calitatea vieţii unei persoane şi prin aceasta îi este afectată viaţa sa privată”, dreptul la un mediu înconjurător s-a impus drept o componentă a dreptului la viață privată. În acest sens, în cauza Lopez Ostra contra Spaniei, instanţa europeană a decis că prin plasarea unui staţii de epurare în apropierea locuinţei reclamantelor, autorităţile naţionale au încălcat dreptul acestora la un mediu înconjurător sănătos, deci, implicit, dreptul lor la viaţa privată. De asemenea, în cauza Hatton şi alţii contra Anglia, Curtea a decis că adoptarea unei noi scheme de exploatare pe timp de noapte a aeroportului în discuţie ce afectează odihna acestora, reprezintă o încălcare a drepturilor la viaţă privată.
Chiar dacă sensul noțiunii de viață privată variază de la o epocă la alta sau de la un grup social la altul, legea stabilește mijloace de apărare aplicabile în cazul încălcării acestui drept, pe care instanțele de judecată sunt chemate să le aplice în funcție de specificul fiecărei situații.

Autor: Av. Adela Bădău