Procedura de filtrare a recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Obligativitatea citării părţilor pentru judecarea recursului atunci când nu există acordul pentru soluţionarea acestuia în procedura de filtru. Analiza constituţionalităţii prevederilor art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă

În cazul judecării unui recurs de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se pune problema dacă, în temeiul art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă, se poate proceda la judecarea recursului formulat fără citarea părţilor.

Pentru o analiză in concreto urmează să facem trimitere la modul în care această chestiune a fost dezlegată pe cale jurisprudențială. Astfel, prin Decizia ICCJ nr. 2994/2016 s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză, apreciindu-se ca fiind incidente dispozițiile art. 493 alin. 6 Cod procedură civilă, astfel că nu ar fi necesară citarea părţilor.

Art. 493 alin. 6 din Codul de procedură civilă prevede următoarele: „Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil şi toţi membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul se poate pronunţa asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care se comunică părţilor. În soluţionarea recursului instanţa va ţine seama de punctele de vedere ale părţilor formulate potrivit alin. (4).”

Împotriva Deciziei ICCJ nr. 2994/2016 am formulat contestaţie în anulare, raportat la dispozițiile art. 503 alin. 1 Cod procedură civilă, considerând că având în vedere dispoziţiile art. 490 alin. 2 Cod procedură civilă, nu se putea proceda la judecarea recursului în lipsa unui acord scris din partea părţilor.

În dosarul de contestaţie în anulare, instanţa din oficiu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. 6 din Codul de procedură civilă, apreciind că aceste prevederi sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că pronunţarea asupra fondului recursului fără citarea părţilor este posibilă şi atunci când recurentul si intimatul nu si-au dat acordul ca recursul, atunci când este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru.

Totodată s-a susţinut că prevederile legale criticate nu condiţionează de acordul părţilor posibilitatea completului de a se pronunţa asupra fondului recursului fără citarea acestora. Ca urmare, în practică, aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă poate conduce la soluţii contradictorii, ceea ce determină Înalta Curte să aprecieze că textul de lege criticat nu respectă cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, fiind astfel încălcat şi principiul securităţii juridice.

Cu privire la excepţia astfel invocată, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 583 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 968 din data de 7 decembrie 2017.

Pentru a ajunge la această concluzie, în concordanţă cu opinia prezentată şi de către noi în cauză, s-a reţinut că aspectul de neconstituţionalitate evidenţiat în motivarea excepţiei se referă mai degrabă la o posibilă corelare a prevederilor legale criticate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, care dispun asupra obligaţiei recurentului şi a intimatului de a-şi exprima, în scris, odată cu depunerea cererii de recurs, a întâmpinării sau, respectiv, a răspunsului la întâmpinare, acordul/dezacordul ca recursul admisibil în principiu să fie soluţionat de completul de filtru.

Practic, solicitarea adresată Curţii Constituţionale a fost aceea de pronunţare a unei decizii prin care să se statueze, dacă, în cazul în care completul de filtru se pronunţă asupra recursului fără citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă, este obligatoriu să existe acordul intimatului şi al recurentului pentru soluţionarea recursului de către completul de filtru.

Prin urmare, problema care s-a pus în speţă a fost aceea a unei aplicări coroborate a prevederilor legale incidente procedurii de filtrare a recursurilor. În acest sens, s-a reţinut că, în acord cu principiul disponibilităţii, instanţa de judecată trebuie să ţină seama de acordul scris al părţilor în acest sens şi nu poate trece la soluţionarea pe fond a recursului, fără citarea părţilor, atunci când nu există acordul părţilor pentru soluţionarea potrivit procedurii reglementate prin textul de lege criticat.

Dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă au caracterul unor dispoziţii generale, aplicabile întotdeauna în cadrul procedurii de filtrare a recursurilor, acestea completând condiţiile de care trebuie să ţină seama completul de filtru în cazul soluţionării pe fond a recursului, fără citarea părţilor. Astfel, în vederea respectării principiilor contradictorialităţii şi a disponibilităţii, pentru judecarea pe fond a recursului în cadrul completului de filtru, fără citarea părţilor, întotdeauna este necesar să existe acordul expres al părţilor în acest sens.

În plus, s-a reţinut şi că problema de interpretare a textului de lege criticat rezultată din practica judiciară, la nivelul completurilor de filtru ale instanţei supreme, îşi poate găsi rezolvarea prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, controlul de constituţionalitate vizând conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti.

Competenţa Curţii Constituţionale este angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar, existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. De aceea, Curtea Constituţională este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc.

Apreciem motivarea Deciziei nr. 583 din 21 septembrie 2017 a Curţii Constituţionale, fiind şi în opinia noastră absolut necesar acordul părţilor pentru judecarea recursului de către ICCJ în procedura de filtru fără citarea părţilor.