Partajul animalelor de companie

I. Introducere

Partajul este o operaţiune juridică prin care încetează proprietatea comună asupra bunurilor aflate în coproprietate.

În cazul bunurilor soţilor, coproprietatea se numește devălmășie, iar încetarea ei se face tot prin partaj, cu mențiunea că, înainte de a fi împărțile propriu-zis bunurile comune, fie instanța de judecată, fie soții, stabilesc cota de proprietate care îi revine fiecăruia.

Partajul în cazul soților poate avea loc fie în timpul căsătoriei, fie după încetarea acesteia prin divorț. El privește toate bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei, atât mobile, cât și imobile, dar și datoriile comune. Cu titlu de exemplu, partajul poate să privească terenuri, case, apartamente, sume de bani, autovehicule, bijuterii, obiecte de mobilier, animale din gospodarie (porci, oi, vaci, capre, etc.) împrumuturi (datorii) bancare sau nebancare.

II. Diferența între animale și animale de companie

Cu toții stim ce înseamnă un animal de companie, chiar dacă nu putem reda cu exactitate definiția din dicționar. Un animal de companie este o ființă vie, care trăiește alături de om, fie împreună cu omul în casă, fie în apropierea locuinței acestuia, fiindu-i asigurate total sau parțial condițiile necesare unei vieți de calitate (hrană, apă, adăpost, îngrijire medicală, afecțiune, spațiu vital, exercițiu, protecție), de regulă, fără a aduce un beneficiu material, financiar sau în scop de consum pentru proprietar. Singurul beneficiu pe care îl poate avea omul este plăcerea, bucuria, satisfacția pe care compania sau conviețuirea cu acea ființă o provoacă.

În mod general acceptat, atunci când se vorbește despre animale de companie, în cele mai frecvente cazuri, acestea sunt reprezentate de mamifere domestice, pe primul loc, ca și numar, fiind câinii, de diferite rase de talie mică, medie și mare, urmați îndeaproape de pisici, de diferite rase (mult mai omogene decât ale câinilor în ceea ce privește talia) cu păr scurt, mediu sau lung.

Bineînțeles, orice animal poate constitui un animal de companie, cu condiția să nu fie un animal sălbatic a cărui deținere de către persoane nespecializate în domeniu să fie interzisă de lege. Astfel, plaja de animale de companie este foarte largă: iepuri, cobai, hârciogi, gerbili, hamsteri, veverite degu, reptile (Geko, cameleon, broaste testoase, serpi constrictori), păsări (papagali, canari, peruși, nimfe) nevertebrate (tarantule, scorpioni, etc.). Uneori, chiar și animale de rentă pot reprezenta animale de companie, dacă proprietarul le percepe și le trateză în acest mod. Animalele de companie se deosebesc semnificativ de animalele de gospodărie, acestea din urmă fiind întreținute în mod special pentru munca fizică depusă și bunurile alimentare și materiale furnizate.

II.1.  Animale de companie vs animale de companie producătoare de venituri

Atât pisicile, cât și câinii, pentru a aduce venituri financiare, trebuie să îndeplinească condiția esențială de a fi valoroși ei înșiși. Modul în care pot produce venituri este prin valorificarea puilor acestora (în cazul deținerii unei femele sau a unei perechi) sau prin valorificarea materialului seminal. De asemenea, pot aduce venituri financiare prin apariția în spoturi publicitare, emisiuni televizate, etc.

Un individ (cățel sau pisică) capată valoare dacă provine dintr-o linie pură a unei rase, dacă rasa este una rară sau dacă are particularități rare apreciate (culoare, ochi, conformație, masă msculară, lungimea părului) care se încadrează în specificul rasei. De asemenea, atât individual, cât și puii acestuia, vor fi cu atât mai valoroși, cu cât participă și obțin mai multe titluri la concursurile de frumusețe sau de aptitudini organizate de organismele competente.

Spre exemplu, pisică sau un cățel care sunt metiși (nu sunt de rasă), au o valoare oarecum simbolică, veniturile potențiale fiind mici. În schimb, un pui provenit de la părinți de rasă pură, dar nu una rară, poate valora între 300-1500 de euro, în funcție de valoarea și titlurile obținute de părinți până la momentul apariției puiului. Un pui dintr-o rasă mai rară (Mastiff Tibetan etc.) poate ajunge și la 10 000 de euro la vânzare. În mod similar, și proprietarii de masculi pot obține venituri financiare prin “închirierea„ acestora pentru monta naturală sau artificială sau vânzarea de material seminal (ce presupune condiții speciale de stocare și ambalare). Spre exemplu, în funcție de rasa și valoarea masculului o montă (al cărei rezultat nu e neaparat cert) poate valora între 500-2500 de euro sau preluarea a 1-2 pui rezultați din monta de către proprietarul masculului, pentru a fi valorificați de acesta.

În cazul pisicilor, diferențele majore sunt reprezentate doar de rasă, de raritate și valoarea acestora. Deși pot duce la bun sfârșit 2 gestații pe an, se recomandă o singură gestație (din motive medicale), începand de la vârsta de 1 an și jumătate, iar la o naștere se obțin în medie 3-4 pui, excepțional 1 pui sau 5-6 pui.

În cazul câinilor, talia raselor nu influentează valoarea acestora. În egală măsură, există rase de talie mică valoroase, cât și rase de talie medie sau mare valoroase. În privința numărului de pui la o naștere, rasele de talie mare pot produce până la 10-14 pui, în timp ce rasele de talie mică 3-4-5 pui la o naștere normală. De asemenea, se recomandă ca fiecare femelă să nu aibă mai mult de o naștere pe an începand de la al 3-lea estru (aprox. 1 an și 8 luni). În ceea ce privește vârsta, rasele de talie mică sunt mai longevive, trăind în medie aproximativ 15 ani, excepțional 18, iar cele de talie, mare sau gigant 8-10 ani, excepțional 14-15 ani.

Din veniturile obținute de proprietarul femelei ca urmare a vânzării puilor, se impune a fi scăzute costul vizitelor la medic pe durata gestației (consultații, ecografii, analize de sânge și hormonale, intervenție chirurgicala de cezariană) care pot varia între 500-5000 RON, iar după naștere hrana puilor, vaccinuri, deparazitări, acte, care pot ajunge la 500-600 RON/pui până la momentul vânzării.

III. Ce obligații își asumă proprietarii animalelor de companie (inclusiv financiare)

Proprietarii au obligația de a le asigura animalelor de companie hrana adecvată, apă proaspată și suficientă, adăpost corespunzator, protecție, asistență medicală preventivă și curativă și, nu în ultimul rând, suport emoțional, atenție, mișcare fizică suficientă, afecțiune.

În cazul asistenței medicale preventive, animalele de companie trebuie să beneficieze de vaccinari, deparazitări și consultații de rutină. În cazul câinilor, indiferent de rasă, în primul an au nevoie de 5 vaccinuri obligatorii și 1-2 opționale. Ulterior, vaccinul se face o singură dată pe an. Deparazitările se administrează în funcție de produs, fie lunar, fie la fiecare 3 luni. În cazul pisicilor, în primul an se administrează 2-3 vaccinuri (în funcție de schema fiecărei unități medicale), pentru ca ulterior să se administreze o singură dată, anual. La fel ca și în cazul câinilor frecvența deparazitărilor interne și externe depinde de eficiența produselor, administrându-se lunar sau la fiecare 3 luni.

Microciparea. Atât în cazul pisicilor, cât și a câinilor, microcipul se implanteză o singură dată, fiind valabil toata viața animalului. În cazul câinilor, acesta este obligatoriu prin lege, iar pe baza seriei de microcip se poate accesa baza de date RECS (Registrul Electronic pentru Câini cu Stăpân) unde fiecare câine va avea o fișă electronică care va conține informații despre individ (vârstă, rasă, culoare, sterilizat/nesterilizat, gen, etc), despre proprietar (nume, adresa, număr de telefon, e-mail), informații medicale (vaccinare, deparazitare, produse utilizate, boli cronice, etc). În cazul în care un câine se pierde și este găsit, el poate fi dus la cel mai apropiat cabinet veterinar, unde este scanat microcipul și, pe baza seriei, se accesează fișa, se găsesc informațiile proprietarului și se contactează proprietarul.

În cazul pisicilor, nu există o bază de date și, prin urmare, nu este obligatoriu microcipul. El este totuși recomandabil, deoarece, în cazul pierderii sau furtului unei pisici microcipate, proprietarul o poate revendica, dovedind proprietatea acesteia cu carnetul de sănătate în care este trecut codul de microcip implantat pisicii.

În cazul câinilor, există un singur proprietar, care este atât beneficiar, cât și responsabil din punct de vedere legal. În cazul pisicilor, în carnetul de sănătate există un singur proprietar, însă restul drepturilor și obligațiilor nu sunt la fel de clare ca și în cazul câinilor.

Pașaportul. Pașaportul se eliberează la cererea proprietarului din RECS în cazul câinilor sau din carnetul de sănătate, în cazul pisicilor, de orice unitate medical veterinară de liberă practică, dacă se întrunesc condițiile de vârstă (minim 12 săptămâni), mocrocip implantat, vaccinare antirabică valabilă, domiciliu proprietarului în România. Acesta costă în medie 50-200 RON în funcție de oraș, regiune, etc.

Pentru a putea părăsi țara, animalul trebuie să aibă pașaport valabil și legalizat de unitatea medicală, vaccin antirabic valabil (administrat cu cel puțin 21 de zile înainte de data plecării, dar să nu depășească 1 an de la data administrării), deparazitări interne și externe, eficiente care să nu depășească 5 zile de la data administrării în momentul când animalul intră în țara de destinație, ștampila medicului veterinar care atestă că animalul este în stare clinică bună și rezistă până la destinație. Costul tuturor produselor și manoperelor poate ajunge 250-500 Ron, în funcție de calitatea produselor.

În țara noastră, un top 5 animale de companie ar include, în ordine: câinii, pisicile, iepurii de companie, rozătoarele (cobai, hamsteri, gerbili, hârciogi, veverițe), păsările și reptilele.

De cele mai multe ori, la medic vine proprietarul, dar asta nu este o regulă. Este totuși important de știut că doar proprietarul își poate da acordul legal pentru anumite proceduri medicale (anestezie, intervenții chirurgicale, internare, eutanasie), semnătura acestuia pe acordurile medicale având valoare de asumare a răspunderii.

IV. De ce este nevoie de o reglementare distinctă

Potrivit reglementărilor actuale, un câine, fie că este folosit în gospodărie – la pază, la adunatul și supravegheatul animalelor sau ca animal de companie – care doarme în casă cu stăpânul sau și în care acesta investește atât financiar, cât și emoțional, este asimilat unui bun oarecare și este împărțit conform regulilor de la partaj.

Alte animale de companie, cum ar fi pisicile, papagalii, peștii sau broaștele testoase, de cele mai multe ori, nici măcar nu sunt avute în vedere la împărțeală.

Este, însă, evident faptul că nu se poate pune semnul egalității între un animal folosit exclusiv la muncile din gospodărie și cel întreținut, îngrijit, care locuiește în casă cu stăpânul și cu care s-a stabilit o relație de atașament.

În cazul animalelor de companie, aspectele emoționale, care țin de relația afectivă dintre stăpân și animal sunt cele care primează în fața componentei pecuniare – văzută ca profit ce poate fi obținut de pe urma animalului – iar aceasta din urmă, în unele situații, nici nu există. În realitate, atât câinii, cât și pisicile simt foarte mult lipsa stăpânului, atât atunci când acesta lipsește pentru perioade lungi de timp, dar mai ales când lipsa este definitivă (în cazul decesului), și, în special dacă legătura afectivă între animal și proprietar este una puternică. Simptomele lor sunt aceleași ca și în cazul omului: lipsa apetitului, tristețe care poate merge până la depresie, anxietate, slăbire, pierderea încrederii în alți oameni, timiditate exagerată. În cazul câinilor, trăirile sunt mult mai viu exprimate decât în cazul pisicilor însă toate studiile arată că și acestea iubesc și suferă în egală măsură în cazul proprietarilor care lipsesc, decedează sau le abandonează.

V. Prevederi legislative din alte țări

Există deja unele state care au înțeles necesitatea unei reglementări legislative distincte a acestei probleme.

În SUA, articolul nr. 2605 din Codul Familiei al Statului California prevede faptul că, instanța, la cererea unei părți la procedura de desfacere a căsătoriei sau de separare legală a părților, poate emite o ordonanță, înainte de stabilirea definitivă a dreptului de proprietate asupra unui animal de companie, prin care să ceară părții să aibă grijă de animalul de companie. Tot instanța poate atribui, provizoriu, proprietatea unică sau comună a unui animal de companie, luând în considerare care dintre soți s-a ocupat preponderent de îngrijirea acestuia.

Potrivit textului de lege, prin „Îngrijire” se înțelege prevenirea actelor de vătămare sau cruzime, și furnizarea de hrană, apă, îngrijire veterinară și adăpost sigur și protejat.

Aceste prevederi se aplica din anul 2019, iar unele similare există și în legislația Statului New York.

În Europa, legiuitorul spaniol a adus modificări legislației civile, prin Legea nr. 17/20021, stabilind că, în cazul unui divorț, instanțele de judecată se vor pronunța și cu privire la animalele de companie, respectiv dacă se va acorda custodie unică sau comună și care este modul în care soțul căruia nu i-au fost încredințate le poate avea alături de el, precum și măsurile asigurătorii corespunzătoare pentru păstrarea dreptului fiecăruia în parte.

VI. Soluții jurisprudențiale

Până în prezent, au fost deja pronunțate unele soluții de către instanțele de judecată în astfel de situații.

De exemplu, în cazul divorțului soților Giarrusso (2019) soțul a obținut, în cele din urmă, dreptul de a-și vizita cei doi câini în fiecare zi de marți și miercuri.

În 2020, Ant McPartlin – un cunoscut prezentator britanic – și fosta lui soție au ajuns la un acord pentru a împărți îngrijirea câinelui lor. Aceasta i-a permis stăpânului nerezident să scoata câinele la plimbare și să îl ia în weekend.

Chiar dacă jurisprudența este încă la începuturi, cu siguranța astfel de soluții se vor înmulți în viitorul apropiat, ca o consecință firească a realității cotidiene.

VII. Criterii ce pot fi avute în vedere de judecător

Ca și criterii în funcție de care o instanță de judecată poate să stabilească locuința/reședința unui animal de companie și un eventual program de relații personale, ar putea fi avute în vedere următoarele:

1. Cine a cumpărat animalul de companie;
2. Dacă animalul de companie a fost un cadou, cui a fost dăruit acesta;
3. Pe al cui nume este înregistrat animalul de companie/ al cui nume este pe microcip;
4. Cine a suportat costurile legate de îngrijirea animalului de companie (hrană, facturi veterinare, asigurări, etc);
5. Cine s-a ocupat preponderent de animalul de companie: înregistrările veterinare care reflectă soțul care a dus animalul la veterinar sau la plimbare, cine hrănește în general animalul, cine îi golește cutia de gunoi, îi dă medicamente sau îi curăță cușca/litiera;
6. Care parte este suficient de stabilă financiar pentru a susține un animal de companie; și
7. Cine oferă cele mai bune condiții de casă pentru găzduirea animalului de companie;
8. La care părinte a fost stabilită locuința copiilor, dacă au rezultat copii din relație, iar copiii sunt atasați de animalul de companie.

VIII. Programul de relații personale a animalului de companie

Având în vedere specificitatea relației dintre animalul de companie și stăpânii săi, s-ar impune modificarea legislației în vederea introducerii posibilității legale de stabilire și al unui program de relații personale cu stăpânul nerezident, prin care acesta să aibă posibilitatea de a petrece timp cu animalul, după separare și divorț: fie prin luare la locuința sa, fie prin scoaterea în aer liber, la plimbare și alte activități.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere și următorul aspect: un cățel sau o pisică nu gândeste la fel ca un copil care, prin explicații repetate, poate înțelege situația separării parintilor săi. Astfel, un domiciliu alternativ sau un domiciliu unic cu drept de vizitare din partea celuilalt stăpân, poate bulversa și mai tare un animal decât o separare totală, dar situația trebuie analizată de la caz la caz. În cazul în care un astfel de program îi dăunează animalului de companie, instanța poate să revină asupra lui.

IX. Obligația de întreținere a animalului de companie

Un animal de companie presupune și costuri pentru întreținerea sa.

Costul hranei și accesoriilor unui animal de companie poate diferi foarte mult, gama fiind extrem de variată. Un cățel de talie mică sau o pisică pot avea la prima vedere costuri mai mici de întreținere dar aceasta e valabil doar dacă sunt sănătoși, nu au nevoie de hrană de regim, nu au boli cronice (alergii, artrite, insuficiente de organ) care necesită tratamente pe termen lung. O estimare brută ar fi între 2000-10000 lei pe an. Asta nu include eventualele intervenții medicale, care pot ridica costurile foarte mult (în București, tratamentul unui cățel cu insuficiență renală acută poate dura 2 săptămâni și costă în jur de 20 000 lei)

Ca urmare, este firesc ca și stăpânul nerezident, dacă dorește să își pastreze legătura cu animalul de companie, să contribuie și la costurile legate de acesta.

Fie părțile, fie judecătorul, dacă părțile nu se înțeleg ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili obligația de întreținere, fie ca o sumă fixă, fie ca un procent din venituri, prin raportare și la nevoile animalului.

X. Propuneri de lege ferenda

Considerăm că legislația din țara noastră trebuie să fie adaptată noilor realități, care demonstrează că animalele de companie nu mai pot fi privite ca niște obiecte.

Chiar dacă ele nu pot fi asimilate copiilor, este nevoie de o legislație care să fie adaptată vremurilor, cu reguli clare, capabile să tranșeze neînțelegerile atunci când cuplul se destramă.

Tocmai de aceea, folosind modelele legislative din alte state – mai mult sau mai puțin îndepărtate, Codul nostru Civil, dar și cel de Procedură Civilă ar trebui modificate și adaptate în asemenea manieră în care, odată cu divorțul, judecătorul să poată lua măsuri concrete, atât în beneficiul stăpânilor, cât și al animalelor, putând pronunța o hotărâre cu privire la locuința animalului și la drepturile și obligațiile foștilor membri ai cuplului.

Desigur, luarea acestor măsuri la divorțul sau separarea stăpânilor este extrem de dificilă din punct de vedere etic. Separarea poate avea efecte psihologice majore în cazul unui animal (asupra animalului) în cazul în care ambii parteneri au fost în egală măsură implicați emoțional. Mai mult, din păcate, animalul de companie poate fi folosit ca pe o pârghie de răzbunare din partea unui partener, asupra altuia, în cazul în care doar unul dintre ei este cu adevarat implicat emoțional în legatura cu animalul (de altfel, am întâlnit un caz concret, în care iubitul o șantaja pe iubita sa că îi ia cainele și nu îl va mai vedea niciodată, daca aceasta îl părăsește).

Introducerea posibilității stabilirii unui domiciliu alternativ sau a unui program de relații personale va duce, inevitabil și la studii și analize pentru a vedea în ce măsura acestea sunt benefice animalelor de companie.

Ceea ce este cert în momentul de față este necesitatea de a se face o diferențiere clară, juridică, la divorț și partaj, între animalele de companie și bunurile, respectiv restul animalelor din gospodărie, dobândite în timpul căsătoriei.

Autori: Avocat Diana Flavia Barbur, dr. Vlad Condurache, medic veterinar, Clinica Veterinară „Dr. Condurache”