Ordinul european de anchetă

Ordinul european de anchetă a fost reglementat prin Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014. În legislația națională a fost transpus prin Legea nr. 236/2017 care completează sub acest aspect Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru, în scopul ducerii la îndeplinire a uneia sau mai multor măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru, în vederea obținerii de probe sau în vederea transmiterii probelor care se află deja în posesia autorității competente din statul de executare. În principiu, ordinul european de anchetă include orice măsură de anchetă, cu excepția instituirii unei echipe comune de anchetă și a strângerii de probe în cadrul unei echipe comune de anchetă.

Când România este stat emitent, ordinul european de anchetă este emis, în cursul procesului penal, de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de judecătorul competent, potrivit fazei procesuale, din oficiu sau la cererea părților sau subiecților procesuali principali, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Când România este stat de executare, recunoașterea și executarea unui ordin european de anchetă sunt de competența parchetului sau instanței competente material și după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competența teritorială este determinată în funcție de locul unde urmează să fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Ordinele europene de anchetă care privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau a Direcției Naționale Anticorupție se recunosc și se execută de către acestea.
Competența îndeplinirii atribuțiilor de autoritate centrală se exercită de către Ministerul Justiției, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de judecată ori de executare a hotărârilor, și de către Ministerul Public, prin structurile de specialitate, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de cercetare şi urmărire penală.

Ordinul european de anchetă se traduce, prin grija autorității emitente și se transmite direct autorității competente din statul de executare, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă și care să permită statului de executare să stabilească autenticitatea acestuia.

Actele emise și măsurile luate de autoritățile judiciare române în executarea ordinului european de anchetă sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură penală, în aceleași condiții și în aceleași termene.
Motivele de fond pentru emiterea ordinului european de anchetă pot fi contestate numai în fața autorității emitente.
Declararea unei căi de atac nu suspendă executarea măsurii de anchetă, cu excepția cazului în care acest lucru este prevăzut de legea română în cauze interne similare.

Recunoașterea sau executarea ordinului european de anchetă poate fi amânată dacă executarea acestuia ar putea aduce atingere cercetărilor penale sau unui proces penal în curs, atât timp cât autoritățile române consideră necesar ori dacă obiectele, documentele sau datele vizate de ordinul european de anchetă sunt deja utilizate în cadrul altor proceduri, până când acestea nu mai sunt necesare în acest scop.

Un ordin european de anchetă poate fi emis și pentru transferul temporar al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul de executare în scopul aplicării unei măsuri de anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezența respectivei persoane pe teritoriul statului emitent, cu condiția ca aceasta să fie returnată în termenul stabilit de statul de executare.
Executarea unui ordin european de anchetă, emis în vederea transferului temporar către statul emitent al persoanelor private de libertate, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă, poate fi refuzată dacă există vreun motiv de neexecutare a ordinului european de anchetă, dacă persoana supusă unei măsuri privative de libertate nu își dă consimțământul sau dacă transferul este de natură să prelungească detenția persoanei.
Cu toate acestea, o persoană transferată nu este urmărită penal sau deținută ori supusă niciunei alte restrângeri a libertății sale personale în statul emitent pentru fapte comise sau condamnări pronunțate anterior părăsirii teritoriului statului de executare. Această imunitate încetează însă dacă persoana transferată, care a avut posibilitatea de a pleca în termen de 15 zile consecutive de la data la care prezența sa nu mai era solicitată de autoritățile emitente a rămas totuși pe teritoriul respectiv sau a revenit după ce a plecat.
În orice situație, perioada de detenție pe teritoriul statului emitent se scade din perioada de detenție pe care persoana vizată este sau va fi obligată să o execute pe teritoriul statului de executare.