Neconstituţionalitatea prevederilor legale ce tratează divorţul după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani

Elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigența ca nici una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. Din această perspectivă nu există nici un motiv raţional şi temeinic care să justifice diferenţa de tratament dintre reclamant şi pârât într-un proces de divorţ întemeiat pe dispoziţiile art. 373 lit. c) Cod Civil, astfel că prevederile art. 379 alin. 2 Cod Civil şi ale art. 934 Cod procedură civilă, sunt contrare dispoziţiilor Constituţiei României.

Prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, s-a stabilit că la data intrării în vigoare a Codului Civil, se abrogă printre altele şi Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei. Astfel, în cadrul art. 373 Cod Civil, ce tratează în prezent motivele de divorţ, s-a introdus o reglementare nouă faţă de dispoziţiile Codului Familiei – lit. c) – divorţul pronunţat la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani.
Deşi la prima vedere este de salutat introducerea noilor prevederi, fiind greu de conceput continuarea în linii normale a unei căsătorii în care soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, soluţionarea procedurală a unui astfel de divorţ, respectiv art. 379 alin. 2 Cod Civil[1] cu raportare la prevederile art. 934 Cod procedură civilă^[2], este în vădită contradicţie cu multiple prevederi constituţionale.
Practic, din interpretarea acestor dispoziţii ar rezulta că indiferent care ar fi fost cauza care a dus la separarea a doi soţi, acela dintre ei care are iniţiativa, este socotit la pronunţarea divorţului „soţ în culpă”^[3], cu toate consecinţele patrimoniale şi nepatrimoniale ce decurg din „calitatea” de ”soţ în culpă”.
Neconstituţionalitatea acestor texte de lege este cât se poate de vizibilă şi este determinată de faptul că sunt în vădită contradicţie cu prevederile art. 16, art. 21, art. 24 şi art. 48 din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 16 din Constituţia României, “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar criteriile nediscriminării, astfel cum sunt identificate de art. 4 alin. 2 din Constituţia României, sunt rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială. În plus, pentru a stabili dacă dispoziţiile art. 16 din Constituţia României sunt sau nu încălcate, trebuie să ne raportăm şi la prevederile art. 20 alin. 1 din legea fundamentală, potrivit cărora “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.”
Devin astfel aplicabile, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituţia României^[4] și dispoziţiile art. 26 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivit cărora “Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul, fără discriminare, la o egala protecţie a legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficace împotriva oricăror discriminări, îndeosebi de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică şi orice altă opinie, originea naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”
În aceeaşi ordine de idei se înscriu şi prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora “Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenţa convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă situaţie.” Raportarea la încălcarea prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este cu atât mai evidentă dacă se au vedere și prevederile art. 20 alin. 1 din Constituţia României.
Este evidentă diferenţa de tratament juridic dintre soţul reclamant şi soţul pârât, întrucât calitatea procesuală pe care o aceştia o deţin, face că atitudinea activă a soţului reclamant să fie sancţionată şi în acelaşi timp să fie premiată atitudinea pasivă a soţului pârât.
În acest sens, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, s-a stabilit că liberul acces la justiţie se realizează numai în respectul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, astfel încât orice excludere care ar avea semnificaţia încălcării egalităţii de tratament juridic este neconstituţională. În consecinţă, un tratament diferit, nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
Prin urmare, nu există nici un motiv raţional şi temeinic care să justifice diferenţa de tratament dintre reclamant şi pârât într-un proces de divorţ întemeiat pe dispoziţiile art. 373 lit. c) Cod Civil, astfel că prevederile art. 379 alin. 2 Cod Civil şi ale art. 934 Cod procedură civilă, sunt contrare dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României.
Relativ la art. 21 din Constituţie, acesta dispune că “Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime (alin. 1); Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept (alin. 2); Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil (alin. 3).”
Elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigența ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca nici una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă^[5].
Astfel, în măsura în care reclamantul din cadrul unui proces de divorţ întemeiat pe art. 373 lit. c) Cod Civil este socotit a fi în culpă dacă pârâtul nu se declară de acord cu desfacerea căsătoriei, fără a avea nici o posibilitate de a dovedi contrariul, este evidentă diferenţa de tratament juridic, astfel că respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea – cu toate consecinţele ce decurg din ele – rămâne la stadiul de deziderat.
În ceea ce privește art. 24 din Constituţia României, potrivit acestor prevederi, “Dreptul la apărare este garantat (alin. 1); În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu (alin. 2).”
Garantarea dreptului la apărare constituie o obligaţie ce revine statului, ea aflându-se în strânsă legătură cu principii procesuale fundamentale precum cel al legalităţii, al aflării adevărului sau al rolului activ al organelor judiciare.
În vederea respectării prevederilor art. 24 din Constituţia României, dreptul la apărare trebuie să confere oricărei părţi implicate într-un proces – indiferent de natura acestuia – posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea.
Astfel, având în vedere că accesul la justiţie – expresie a principiilor democratice într-un stat de drept şi a supremaţiei legii – trebuie să fie efectiv, real şi credibil, realizarea acestui deziderat este practic imposibil de vreme ce simpla ieşire din pasivitate este catalogată de către lege a fi culpă în destrămarea căsătoriei.
Art. 48 alin. 1 din Constituţia României prevede faptul că “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.”
Se desprinde astfel ideea că art 48 alin. 1 protejează principiul libertăţii căsătoriei, care implică şi dreptul de a încheia căsătoria. Însă, aşa cum s-a precizat în doctrina de specialitate^[6], dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii, nu este un drept absolut, permiţând statelor o largă marjă de apreciere, dar măsurile luate de state nu trebuie să restrângă sau să reducă înţelesul său de aşa natură încât să fie atinsă însăşi substanţa dreptului.
Astfel, având în vedere faptul că legislaţia penală din România^[7] pedepseşte încheierea unui noi căsătorii de către o persoană deja căsătorită, practic prin instituirea prevederile art. 379 alin. 2 Cod Civil se aduce atingere însăşi substanţei dreptului de a încheia o nouă căsătorie, în principal datorită consecinţelor de ordin penal, dar și datorită consecințelor de ordin patrimonial ce rezultă din “calitatea” de “soţ în culpă” la destrămarea căsătoriei, consecinţe deloc de neglijat având în vedere dispoziţiile art. 388^[8], art. 389 alin. 4^[9] şi art. 390 alin. 1 Cod Civil^[10].
Este adevărat, dreptul la divorţ nu şi-a găsit deocamdată consacrarea jurisprudenţială a Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă dreptul fundamental la căsătorie este garantat prin art. 12 din Convenţia europeană, astfel că indirect, riscul la care se expune reclamantul dintr-un proces de divorţ întemeiat pe prevederile art. 373 lit. c) Cod Civil, cu toate consecinţele patrimoniale ale acestuia, face ca însăşi dreptul soţului respectiv de a încheia o nouă căsătorie, să fie încălcat.
Aşa cum am arătat la începutul acestei analize, este de salutat introducerea în Noul Cod Civil a posibilităţii oricăruia dintre soţi de a solicita desfacerea căsătoriei ca urmare a unei separări în fapt ce durează de cel puţin 2 ani, însă în acelaşi timp, modalitatea în care a fost concepută rezolvarea procedurală a unui astfel de divorţ suportă numeroase critici legate în primul rând de neconstituţionalitatea acestora.

Autor: Avocat Bota Marian