Marca și acțiunea în contrafacere

Potrivit articolului 2 din legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Marca este orice semn susceptibil de a diferenția produsele sau serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele ale unei alte persoane fizice/juridice. Dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci) în condiţiile Legii nr. 84/1998 privind înregistrarea mărcilor şi indicaţiilor geografice. Mărcile inregistrate la OSIM nu sunt protejate decât pe teritoriul României. Pentru ca o marcă să fie protejată într-o țară străină trebuie îndeplinite formalitățile de înregistrare specifice acelei țări. Convenția de la Paris asigură titularului unei mărci înregistrate în România aceleași drepturi ca cele acordate titularilor din țara respectivă. Convenția acordă prioritate, persoanei care are înregistrată o marcă națională, pentru depunerea aceleiași mărci, în țările membre ale Convenției, într-un interval de 6 luni, socotit de la data depozitului făcut în Romania. Pentru ca o marcă să dobândească protecție la nivel mondial, va trebui depusă o cerere unică la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, situată la Geneva, cu condiția ca această marca să fie înscrisă în registrul mărcilor din România. Protecția unei mărci la nivel European se face prin depunerea unei cereri de înregistrare a mărcii la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală, cu sediul în Alicante, Spania. Dreptul asupra mărcii poate lua naștere și prin ocuparea urmată de dobândirea notorietății pe teritoriul României, însă pentru aceasta trebuie îndeplinite exigențele art. 24 din Lege care definește criteriile în raport de care se examinează motivele de refuz privind marca notorie. Marca notorie este definită ca fiind marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă (art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998). Dreptul exclusiv asupra mărcii este dobândit în acest caz datorită notorietății sale într-un anumit sector. Marca oferă, în principiu, un drept temporar deoarece legea prevede o perioada de protecție de maximum 10 ani, cu posibilitatea de prelungire a dreptului asupra mărcii.

Acțiunea în contrafacere.
Încălcarea dreptului asupra mărcii oferă titularului posibilitatea de a cere protecție de la autoritățile competente, astfel încât uzurpatorul să înceteze încălcarea dreptului său. În acest sens, titularul unei mărci va dori recunoașterea dreptului său ca unic îndreptățit de a se folosi liber și neîngrădit de dreptul său. Acțiunea în contrafacere este similară acțiunii în răspundere civilă delictuală, însă nu se confundă cu aceasta. De multe ori, instanțele de judecată au analizat temeinicia acțiunii în contrafacere prin prisma condițiilor care trebuie întrunite spre a se atrage răspunderea civilă delictuală, adică: fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Însă, acțiunea în contrafacere este un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate intelectuală. Deosebirea esențială între cele două acțiuni este faptul că prejudiciul nu este condiție de admitere a acțiunii în contrafacere, iar aceasta o deosebește de acțiunea în răspundere civilă delictuală. Calitatea de reclamant în cadrul acțiunii civile în contrafacere o poate avea titularul dreptului asupra mărcii. De asemenea, o poate avea și licențiatul dintr-un contract de licență a dreptului la marcă, dacă are consimțământul titularului sau dacă, fiind titular al unei licențe exclusive, după ce a notificat titularul mărcii cu privire la actele de contrafacere, acesta din urmă nu a acționat în termenul solicitat de licențiat (art. 44 din Legea nr. 84/1998). În ceea ce privește forma de vinovăție care trebuie reținută pentru ca acțiunea în contrafacere să fie admisibilă, aceasta se regăsește în Legea nr. 84/1996 privind mărcile și indicațiile geografice, respectiv în art. 36 alin. 2 care nu face vorbire de folosirea cu intenție a mărcii atunci când stabilește că titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său. Așadar, un drept care conferă exclusivitate titularului său poate fi ocrotit independent de atitudinea subiectivă avută de uzurpator față de actul de contrafacere și urmările acesteia (intenție sau culpă).

Autor: Av. Radu MUREȘAN