Despre reglementarea prescripției extinctive în Noul Cod Civil

Codul civil român, în vigoare de la 1 octombrie 2011, dedică a șasea carte prescripției extinctive, decăderii și calculului termenelor. Pe cale de consecință, atât fostul Decret-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, cât și cele câteva articole referitoare la această instituție din Codul civil de la 1864, au fost toate abrogate.
Profitând de această nouă reglementare a prescripției extinctive, am încercat prin prezenta lucrare să abordăm atât implicațiile unor noutăți relative la această instituție, dar și potențialele incertitudini ce s-ar putea naște din interpretarea noii legi civile.
Scopul nostru nu e acela de a reitera ceea ce deja s-a afirmat sau este larg cunoscut, ci mai curând acela de a puncta și analiza unele dintre dispozițiile inovatoare pe care le-am considerat demne de a fi dezbătute.

Cuvinte-cheie: noul Cod civil; prescripția extinctivă; noutăți; incertitudini.

După aproape un veac și jumătate de existență, Codicele civil de la 1864 s-a văzut abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil^[1], semnificativ modificată prin Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil și, deopotrivă, prin recenta Lege nr. 60/2012. Odată cu noile legi, s-a abrogat și Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă^[2], care, timp de peste o jumătate de secol, reprezenta dreptul comun în materie de prescripție extinctivă.

1. Sediul materiei și caracterul normelor.
Sediul materiei prescripției extinctive este reprezentat de art. 2.500-2.544 din Cartea a VI-a a Codului civil în vigoare.
În ce privește caracterul normelor care reglementează instituția prescripției extinctive, se admite în mod unanim că acestea sunt de ordine privată, în principal datorită faptului că prin noile dispoziții tendința este de a acorda mai multă greutate voinței părților și mai multă libertate deopotrivă, precum și datorită caracterului preponderent supletiv al normelor. Libertatea părților de care vorbeam reiese poate cel mai bine din faptul că acestea au acum dreptul de a amenaja după cum le dictează propriile interese chestiuni ce țin, de pildă, de durata termenelor de prescripție și momentul de la care acestea încep să curgă.
Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că este total absent caracterul imperativ al acestor norme. Astfel, deși libere să potrivească anumite chestiuni legate de prescripția dreptului la acțiune după bunul plac, totuși, sub sancțiuneanulității absolute, părțile vor fi oprite de la a face acest lucru dincolo de limitele expres stabilite. Bunăoară, acolo unde legea prevede că prescripția se suspendă în anumite cazuri, acestea nu vor putea fi suprimate de către părți prin convenție, tot așa cum părțile nu vor putea declara imprescriptibile drepturi care sunt prin lege prescriptibile sau invers.

2. Ce se stinge prin prescripție?
Este notorie disputa doctrinară aferentă dispozițiilor vechii reglementări, în sensul de a stabili ce anume se stinge prin prescripție: însuși dreptul subiectiv (și obligația corelativă) sau doar dreptul material la acțiunea în realizarea acestuia? Pe cât de împărțite erau opiniile cu privire la acest aspect, pe-atât de tranșant rezolvă problema art. 2.500 alin. (1) din Codul civil astăzi în vigoare: „dreptul material la acțiune (…) se stinge prin prescripție” (s.n.). Precizarea potrivit căreia ceea ce se stinge prin prescripție este dreptul material la acțiune nu este lipsită de importanță, ci are menirea de a evita confuzia cu dreptul la acțiune în sens procesual, care este imprescriptibil extinctiv (dreptul de petiționare fiind, de altfel, garantat chiar prin art. 51 din Constituția României). Este deosebit de important ca exercitarea dreptului de a fi ascultat în instanță să nu fie îngrădită pentru ca, în cazul nostru, titularului dreptului subiectiv să-i fie asigurată verificarea pe cale judiciară a condițiilor privind împlinirea termenului de prescripție. Bunăoară, este posibil să fi intervenit fie o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripției, fie un motiv temeinic care să justifice repunerea în termenul de prescripție, or aceste aspecte nu pot fi constatate decât de către instanța de judecată. Dat fiind faptul că ceea ce se stinge prin prescripție este dreptul material la acțiune, obligația corelativă dreptului subiectiv „retrogradează”, cum s-a spus^[3], dintr-o obligație perfectă, înzestrată cu dreptul la acțiune, într-una naturală, imperfectă, lipsindu-i dreptul de a apela la concursul coercitiv al statului pentru a obține realizarea dreptului subiectiv. Este motivul pentru care alin. (2) al art. 2.506 NCC permite debitorului ca, odată împlinit termenul de prescripție, să poată refuza executarea obligației, având certitudinea că nu va mai putea fi obligat la executare pe calea justiției. Dacă însă acesta a înțeles să-și execute obligația de bunăvoie – fie pentru că aceasta a fost opțiunea lui, fie pentru că nu avea cunoștință de faptul că prescripția s-a împlinit –, o eventuală acțiune în repetițiune va fi inadmisibilă, potrivit art. 2.506 alin. (3), executarea obligației în contul creditorului fiind un drept câștigat, în ciuda împlinirii termenului de prescripție, iar nu o plată la baza căreia să nu fi existat o cauză valabilă.

3. Modul de aplicare a prescripției extinctive.
De lege lata, prescripția extinctivă nici nu operează de drept [art. 2.506 alin. (1) NCC], nici nu poate fi invocată din oficiu [art. 2.512 alin. (2) NCC]. Rezultă, deci, că pentru a produce efectele specifice, prescripția extinctivă este necesar să fie invocată de către partea interesată [art. 2.512 alin. (1) NCC]. Ceea ce se naște prin efectul împlinirii prescripției este doar un drept al debitorului de a refuza îndeplinirea obligației la care este, de altfel, în continuare ținut și pe care, dacă înțelege să o execute, face o plată valabilă, nesusceptibilă de repetițiune. Apreciem și noi, alături de alți autori, că acest drept de a invoca beneficiul prescripției extinctive are o natură potestativă care poate fi valorificat sau, dimpotrivă, abandonat prin intermediul renunțării la prescripție.

3.1.  Instanța nu poate invoca din oficiu prescripția.
Prescripția nu poate fi aplicată ex officio de către instanța de judecată (sau organul cu activitate jurisdicțională), chiar de-ar fi în interesul statului sau al unităților administrativ-teritoriale [(art. 2.512 alin. (3)] – este necesar ca ea să fie invocată de către partea interesată. Mai mult, s-a apreciat că judecătorul nu poate, în virtutea rolului activ, să pună această chestiune în discuția părților, din moment ce excepția prescripției extinctive este una relativă, iar nu de ordine publică^[4]. Dimpotrivă, lăsând la latitudinea părții invocarea sau nu a unei astfel de excepții, se respectă și principiul disponibilității în procesul civil.

3.2. Până când poate fi invocată prescripția?
În ceea ce privește momentul până la care prescripția poate fi invocată, art. 2.513 NCC reclamă ca aceasta să fie opusă in limine litis, numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, până la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită. Pe bună dreptate, în doctrină a fost criticată această dispoziție pe motiv că sintagma „în lipsa invocării” va da naștere unor confuzii, în sensul că nu se înțelege cu exactitate dacă partea poate, la alegere, să invoce prescripția fie prin întâmpinare, fie cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în ciuda faptului că întâmpinarea era obligatorie, sau, dimpotrivă, în cazurile în care întâmpinarea este obligatorie (covârșitoarea majoritate), dacă partea nu a invocat prescripția prin întâmpinare, aceasta este decăzută din acest drept. Într-o atare situație, s-a susținut că se va impune prima variantă, întrucât este mai favorabilă celui în folosul căruia curge prescripția[5]. În ce ne privește, deși nu contestăm concluzia autoarei, apreciem că, dată fiind unicitatea unei astfel de soluții raportat la dispozițiile actualului Cod de procedură civilă din care probabil că se inspiră, intenția legiuitorului pare să fi fost, totuși, în sensul celei de-a doua variante.
Prescripția nu va putea fi invocată direct în apel sau în recurs. Subliniem însă că atât respingerea greșită de către prima instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune cât și faptul că prima instanță a omis să se pronunțe asupra acestei excepții, pot constitui motiv de apel, astfel că și instanțele de control judiciar pot fi puse în situația de a se pronunța asupra prescripției. Așa cum se întâmplă în cazul excepțiilor care nu pot fi invocate decât in limine litis, neinvocarea prescripției în acest termen atrage decăderea din dreptul de a mai putea invoca prescripția.

4. Aplicarea în timp a normelor privind prescripția extinctivă.
Aflându-ne în prezent într-o situație tranzitorie, în contextul în care Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat și, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare noul Cod civil care găzduiește, așa cum am văzut deja, noul drept comun în materie de prescripție extinctivă, se impun unele precizări privitoare la aplicarea în timp a celor două acte normative, cu atât mai mult cu cât urmează o perioadă de tranziție între cele două legi, pe a cărei durată se vor găsi incidente ambele reglementări.
În ceea ce privește aplicarea în timp a normelor în materie de prescripție extinctivă, trebuie avute în vedere, în principal, dispozițiile art. 6 alin. (4) NCC, precum și dispozițiile relevante din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil. Amintim cu această ocazie prevederea cu titlu de regulă generală din art. 223 a acestei din urmă legi, potrivit căreia „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite” (s.n.). Pentru acest motiv, răspunsul la problema care s-a pus în practică referitoare la chestiunea dacă, pentru prescripțiile începute sub imperiul fostului Decret, instanța mai poate să invoce din oficiu excepția prescripției extinctive, trebuie să fie unul afirmativ, în lipsă de dispoziție specială derogatorie, aplicându-se regula consacrată de cele două texte amintite, întrucât aceasta nu face distincție între normele de drept material și cele procesuale.
Cât despre prescripțiile extinctive, este unanim admis că cele începute și împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare vor fi, evident, supuse normelor în vigoare. Pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) NCC, cât și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Putem, așadar, trage concluzia că, în principiu, legea aplicabilă prescripției extinctive este legea sub care aceasta a început să curgă. Faţă de această regulă, apreciem că este lipsită de temei juridic practica unor instanţe care, de pildă, caracterizează normele de procedură privind prescripția ca fiind de imediată aplicare. Faptul că prescripția este guvernată de o lege sau alta înseamnă că ea va fi supusă, sub toate aspectele, normelor sub care a început să curgă. Bunăoară, aceasta poate să însemne că o prescripție începută sub regimul Decretului – deci guvernată de acesta – și împlinită în 2013 dar pusă în discuție abia în 2030, va putea fi invocată din oficiu de către instanță (lucru permis de Decret) sau, pentru aceleași rațiuni, o astfel de prescripție va putea fi invocată și direct în recurs pentru prima oară, deși noul Cod civil se va fi aflat deja în vigoare.

5. Întrebări privind delimitarea noțiunii de „negociere” și posibilele consecințe, în lumina art. 2.532 pct. 6 NCC.
Conform pct. 6 al art. 2.532 NCC, prescripția nu începe să curgă și, dacă a început să curgă, ea se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție.
Ne întrebăm în acest context care este sensul exact al termenului de „negociere” din art. 2.532 pct. 6 NCC. Se referă la tratativele purtate într-un cadru organizat, în fața unui mediator care profesează potrivit Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator? În ce măsură se suprapune peste instituția concilierii directe (în noul Cod civil, denumită încercarea de împăcare, potrivit art. 2.532 pct. 7) reglementată de art. 720¹ și urm. C. proc. civ.? În funcție de răspuns, rămâne de văzut cum se vor concilia pct. 6 și 7 din același articol, cu atât mai mult cu cât condițiile în care suspendarea produce efecte sunt diferite. Se înscriu în noțiunea de „negocieri” și simplele discuții dintre părți? Iar dacă răspunsul la această ultimă întrebare ar fi afirmativ, cum se poate proba o astfel de negociere: scrisori de intenție dintre părți, procese-verbale, martori sau orice alt mijloc de probă? Bunăoară, dacă, prin ipoteză, aceste negocieri sunt inițiate de către partea interesată în ultima zi a termenului de presripție iar răspunsul celeilalte părți, având forma și conținutul unei scrisori de intenție – chiar menită să producă efecte juridice –, este primit abia după ce termenul de prescripție s-a împlinit, mai putem vorbi de o veritabilă negociere ținută în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție? Mai rezultă oare dintr-o astfel de situație buna-credință în negocieri cerută de art. 1.183 NCC sau doar intenția (nedeclarată) a titularului dreptului la acțiune de a obține în mod nejustificat o prorogare legală a termenului de prescripție cu încă 6 luni, în temeiul art. 2.534 alin. (2) NCC.

6. Este cererea de asigurare a dovezilor întreruptivă de prescripție?
În primul rând, din economia textelor care alcătuiesc sediul materiei în ceea ce privește asigurarea de dovezi (art. 235-241 C. proc. civ.), rezultă că o asemenea cerere poate fi, credem noi, asimilată unui act de conservare, în sensul că se solicită administrarea unei probe care nu s-ar mai putea administra ulterior^[6]. Din această solicitare, făcută în eventualitatea că petentul se va decide să introducă o cerere de chemare în judecată în vederea declanșării unui proces propriu-zis, considerăm că nu se poate deduce intenția clară a acestuia de a se judeca.
În al doilea rând, așa cum s-a statuat și într-o decizie a Curții Supreme de Justiție, cererea de asigurare a dovezilor nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată în sensul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decret (sau a art. 2.537 pct. 2 NCC, pentru aceleași motive) și, implicit, nu poate echivala cu o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie^[7].
În egală măsură, se poate observa din formularea art. 235 și a art. 239 C. proc. civ. că poate introduce o asemenea cerere orice persoană care are interes. Prin această sintagmă folosită cu consecvență în ambele texte amintite, legiuitorul extinde sfera persoanelor în drept să ceară asigurarea de dovezi și la alte persoane decât titularul dreptului a cărui acțiune se prescrie. Bunăoară, neavând o dispoziție legală contrară, ne întrebăm dacă nu s-ar putea justifica un astfel de interes chiar și în persoana pârâtului (sau a celui care, în eventualitatea unui proces viitor, ar avea această calitate^[8]). Or, dacă o astfel de cerere este introdusă de o altă persoană decât titularul dreptului la acțiune, desigur că nu se poate vorbi despre vreun efect întreruptiv de prescripție.
În fine, dacă în cazul perimării, în procesul declanșat printr-o cerere de chemare în judecată (care, pe moment, întrerupe prescripția) se administrează probe cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, cu citarea părților^[9], nu avem de-a face cu un efect întreruptiv de prescripție ca urmare a perimării^[10] iar administrarea probelor, deși făcută în cadrul unui proces pendent, este lipsită de relevanță sub aspectul întreruperii termenului de prescripție, atunci cu atât mai mult administrarea unor probe în afara unui proces nu poate produce acest efect. Cu alte cuvinte, abandonarea intenției de a te judeca – cauză a perimării, subsecventă unei cereri de chemare în judecată deja înregistrată, nu poate să însemne mai puțin decât abandonarea intenției de a introduce o cerere de chemare în judecată.

Autor: Av. Hodiș Adrian Marcel