Despre interpretarea sintagmei “în condițiile legii” din cuprinsul art. 452 Cod procedură civilă , cu trimitere la o soluție pronunțată de către Curtea de Apel Craiova în 2014

Instanţa investită cu cererea principală, urmează a analiza şi cererea referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată întocmai ca pe un capăt de cerere obişnuit, adică prin raportare la probele existente şi la prevederile legale aplicabile interpretării probelor, neexistând nicio prevedere care să impună obligația depunerii documentelor justificative ale cheltuielilor de judecată în original.

Potrivit prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, “Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.” În ceea ce priveşte dovada cheltuielilor de judecată, art. 452 Cod procedură civilă prevede că “Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.”

În consecință se pune problema de interpretare a sintagmei “în condițiile legii” pentru a stabili dacă cheltuielile de judecată urmau a fi depuse în original sau în copie conform cu originalul, analiza urmând a se face din perspectiva legislației aplicabile persoanelor juridice.

Pentru o analiză in concreto urmează sa facem trimitere la modul în care această chestiune a fost dezlegată pe cale jurisprudențială. Astfel, prin Sentința nr. 1390/2014 a Tribunalului Dolj s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a unei contestații împotriva unei decizii de concediere. Cu toate că soluția a fost de respingere a contestaţiei ca neîntemeiată, s-a dispus și respingerea cererii intimatei de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că “dovada efectuării acestora se realizează cu înscrisuri în original, în cauză fiind depuse doar acte în copie: chitanţă, onorariu avocat, facturi şi bonuri fiscale (în acest sens fiind și Decizia nr. 2676/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).”

Împotriva Sentinței nr. 1390/2014 intimata (persoană juridică) a declarat apel, strict în ceea ce privește respingerea cererii referitoare la obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată. Motivele de apel invocate au fost următoarele:

În primul rând am susținut faptul că nu există nicio prevedere legală care să impună obligaţia justiţiabililor persoane juridice de a depune dovada cheltuielilor de judecată în original. În acest sens, persoanelor juridice le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 82/1991 . Drept urmare, potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. 1 timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani.

Practic, în cazul persoanelor juridice, în vederea înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare, în conformitate cu prevederile enunţate anterior, este necesară depunerea documentelor originale. Pe cale de consecinţă, atâta timp cât în conformitate cu prevederile legale în vigoare, persoanele juridice au obligaţia de a înregistra în contabilitate documentele justificative în original, este evident că nu pot depune aceleaşi documente în original şi pentru dovedirea cheltuielilor de judecată.

În plus, în pct. 41 din ORDINUL nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile de aprobare a NORMELOR METODOLOGICE din 27 noiembrie 2008 de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, se prevede că pentru a putea fi înregistrate în contabilitate, operaţiunile economico-financiare trebuie să fie justificate cu documente originale, întocmite sau reconstituite potrivit prezentelor norme metodologice. Pentru acele situaţii în care prin alte reglementări speciale se prevede ca formularul original trebuie să fie păstrat la altă unitate, atunci la înregistrarea în contabilitate este folosită copia documentului respectiv.

Prin urmare, în partea finală a pct. 41 se prevede că, la înregistrarea în contabilitate poate fi folosită şi copia unui document justificativ doar în cazul în care prin reglementări speciale se prevede ca originalul trebuie să fie păstrat la altă unitate, or raportat la cheltuielile de judecată nu există nicio dispoziție legală care să prevadă faptul că originalul trebuie depus în mod obligatoriu la dosarul pentru care au fost avansate respectivele cheltuieli.

Potrivit art. 452 Cod procedură civilă, enunţat anterior, este necesar să se facă dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată, în condiţiile legii. Din această perspectivă, legea (i.e. ORDINUL nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile), impune obligaţia înregistrării în contabilitate a documentelor justificative în original. Practic, astfel cum rezultă din prevederile pct. 41 al Ordinului nr. 3512/2008, există posibilitatea de a înregistra în contabilitate copii ale documentelor justificative, doar în acele situaţii în care prin alte reglementari speciale se prevedea că formularul original trebuie să fie păstrat la altă unitate.

În al doilea rând am făcut trimitere la prevederile Codului de procedură civilă, cu privire la modalitatea depunerii documentelor în instanţă, regimul copiilor și administrarea probei cu înscrisuri:
a) La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces. Copiile vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul. (art. 150 alin. 1 şi 2 – Înscrisurile anexate – Cap. Forma cererilor)
b) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original. (art. 286 alin. 1 – Regimul copiilor)
c) Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înţelege să se folosească, în copie certificată pentru conformitate. (art. 292 alin. 1 – Depunerea înscrisurilor – Cap. Administrarea probei cu înscrisuri)

Prin urmare, Instanţa investită cu cererea principală, urmează a analiza şi cererea referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată întocmai ca pe un capăt de cerere obişnuit, adică prin raportare la probele existente şi prin raportare la prevederile legale aplicabile interpretării probelor, neexistând nicio prevedere expresă care să impună obligația depunerii cheltuielilor de judecată în original.

În al treilea rând am susținut că Decizia nr. 2676/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi reţinută ca şi temei legal pentru depunerea cheltuielilor de judecată în original pentru că nu este pronunţată în interesul legii [1] şi prin urmare nu este în măsură să rezolve probleme de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. În plus, Decizia nr. 2676/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pronunţată anterior intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, cod care spre deosebire de vechea reglementare prevede în mod expres faptul că la fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces; copiile vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul (art. 150 alin. 1 şi 2 Cod procedura civilă – Înscrisurile anexate – Cap. Forma cererilor). Pe lânga aceste aspecte, Decizia nr. 2676/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu oferă nici un fel de motivare în drept referitor la raţiunea pentru care se impune dovada cheltuielilor de judecată în original și în plus se referă doar la cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaţial, or în fața instanței de fond s-a solicitat pe lângă onorariul avocaţial şi cheltuieli de transport și de cazare.

În ultimul rând, în apel am prezentat originalul cheltuielilor de judecată solicitate pentru faza de fond şi pentru faza de apel, ținând cont de faptul că art. 292 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că “dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris.” Am menţionat în acest sens faptul că instanţa de fond nu a solicitat prezentarea în original a cheltuielilor de judecată, însă prin compararea acestora se poate observa faptul că sunt conforme cu originalul.

Având în vedere argumentele prezentate anterior, prin Decizia nr. 3372/2014 Curtea de Apel Craiova a constatat că apelul este fondat și l-a admis, însă motivarea este cel puțin contradictorie:

“Astfel, se reține că, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor legale a fost respinsă cererea privind plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care așa cum prevede art. 452 C.pr.civ., “Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderea lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.”
Chiar dacă apelanta pârâtă nu a făcut dovada cheltuielor de judecată, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, aceasta a depus în apel înscrisurile doveditoare, atât în copie, cât și originalul (filele 33-43 dosar apel) pentru a se putea verifica conformitatea și realitatea înscrisurilor depuse cu originalul acestora, inclusiv cele privind onorariul de avocat, se constată că este întemeiat apelul cu privire la cheltuielile de judecată la instanța de fond și cu privire la care au fost depuse înscrisuri doveditoare.
În acest sens, apelanta pârâtă a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată pentru perioada în care s-a efectuat deplasarea apărătorului de la Cluj la Craiova și retur, precum și a cheltuielilor cu cazarea, fiind depuse înscrisuri doveditoare, astfel cheltuielile cu transportul se ridică la suma de 1012 lei, iar cele cu cazarea la 1014 lei, deci acestea reprezintă în total 2026 lei.
În ceea ce privește cuantumul sumei reprezentând onorariu de avocat suportat de apelantă la fond, se va face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin.(2) C.pr.cic., potrivit căruia “Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei” astfel că se va reduce suma la care va fi obligată intimata contestatoare de la 5.601 lei, cât s-a solicitat (fila 267 dosar fond) la 1000 lei către apelantă.
Celelalte critici invocate de apelantă nu pot fi primite ca întemeiate, în raport de cele amintite în precedent, iar în ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor în apel, se reține o culpă a apelantei care la instanța de fond nu a depus originalul înscrisurilor doveditoare, după cum corect a reținut prima instanță.
Așadar, în temeiul art. 480 C.pr.civ., Curtea va admite apelul și va schimba sentința, în sensul obligării intimatei contestatoare la plata sumei de 3036 lei reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocat, cheltuieli de transport și cazare și va fi respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în apel ca fiind efectuate în această fază procesuală.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței apelate.”

Așadar, prin Decizia pronunțată, deși aparent Curtea de Apel Craiova ne-a dat dreptate (în sensul că a admis apelul), în realitate, prin decizia de a considera că instanța de fond a procedat în mod corect respingând cererea privitoare la cheltuielile de judecată, practic Curtea de Apel Craiova consideră că există obligația depunerii documentelor justificative ale cheltuielilor de judecată în original, fără însă a oferi o explicație juridică în acest sens.

În ceea ce ne privește, pentru argumentele invocate în apel și expuse anterior, considerăm că cel puțin în privința persoanelor juridice nu există obligativitatea depunerii cheltuielilor de judecată în original.

[1] Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. (art. 329 din vechiul Cod de procedura civila).