Despre divorțul trasfrontalier. Procedură

Instanțele din România sunt competente să judece cereri de divorț oridecâte ori în România se află reședința obșinuită sau actuală a soților, ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei locuiește încă acolo, resedința obișnuită a pârâtului, reședința obișnuită a unuia dintre soți (în caz de cerere comună), sau reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an înaintea introducerii cererii.

În condițiile în care legislația din România este destul de permisivă în materie de divorț, dar și în condițiile în care unele legislații europene sunt extrem de restrictive în acest domeniu, se pune întrebarea dacă există posibilitatea ca un cuplu de cetățeni români sau străini căsătoriți într-un alt stat al Uniunii Europene, să solicite și să obțină pronunțarea unei Sentințe de divorț de către o instanță din România.

Din această perspectivă, pentru a stabili în ce măsură o instanță din România este sau nu competentă, facem trimitere la prevederile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială, care prevăd următoarele:
“Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:
a) pe teritoriul căruia se află:
– reședința obișnuită a soților sau,
– ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau,
– reședința obișnuită a pârâtului sau,
– în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau,
– reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau,
– reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;
b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul „domiciliului” comun.”

Rezultă așadar faptul că în oricare dintre situațiile anterior menționate în care România este răspunsul, atunci o instanță din România poate să pronunțe o hotărâre de divorț în conformitate cu legea română.

Practic, după aderarea la Uniunea Europeană, România aplică Regulamentul nr. 2201/2003 cu statele membreale Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei, înlocuindu-se astfel, pentru statele membre, convenţiile existente la data intrării în vigoare a regulamentului şi care se referă la materiile reglementate de regulament.

Desfacerea căsătoriei este tratată și în Cartea a VII-a din actualul Cod civil român, Dispoziții de drept internațional privat, sens în care la art. 2.597 – Alegerea legii aplicabile divorțului, se prevede că soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorţului:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţa obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
e) legea română.

În continuare, la art. 2.600 se prevede că în lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ;
b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
c) în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
d) în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a soţilor, dacă cel puţin unul dintre ei a păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii de divorţ;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.

La alin. 2 se menționează expres că dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România, iar la alin. 3 se face mențiunea că prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea aleasă de soţi.

Chestiunea care se impune a fi subliniată este cuprinsă în art. 2.557 alin. 3, care prevede că dispoziţiile cărţii a VII-a sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.

Astfel, în funcție de situația concretă a fiecărui caz în parte, dacă instanțele din România sunt competente, ulterior pronunțării sentinței de divorț, pentru a înregistra divorțul în țara în care a fost închieiată căsătoria, este necesară apostilarea sentinței de divorț, dar și solicitarea eliberării unui Certificat emis în conformitate cu prevederile art. 39 din Regulamentul nr. 2201/2003. În concret, instanța judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de origine eliberează, la cererea oricărei părți interesate, un certificat utilizând formularul al cărui model este prezentat în anexa I a Regulamentului. Odată obținut și Certificatul, foștii soți depun la Autoritatea emitentă a certificatului de căsătorie o cerere pentru înregistrarea divorțului pronunțat în România, cerere la care anexează Sentința de divorț și Certificatul, ambele traduse în limba oficială a statului emitent al certificatului de căsătorie.

În ceea ce ne privește, vorbind și din perspectiva unor profesioniști care au făcut de mai multe ori trimitere la prevederile anterior menționate, considerăm că acestea sunt extrem de utile și absolut necesare raporat la ceea ce înseamnă Uniunea Europeană în prezent.