Contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri

La nivel mondial, actele și faptele de comerț se derulează, în mare parte, prin intermediul contractelor de vânzare-cumpăre internațională de mărfuri. Acesta este motivul pentru care cunoașterea particularităților, formelor, modalităților de interpretăre și executare a acestor contracte se impune cu necesitate pentru cei angajați în tranzacții comerciale internaționale .

Contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, urmare a ritmului alert al dezvoltării societății de consum, reprezintă una dintre cele mai importante instituții juridice ale Dreptului Comercial Internațional.
În esență, acest contract reprezintă acordul de voință prin care una dintre părți- numită vânzător, cu sediul într-o anumită țară, se obligă sa transfere celeilalte părți- numită cumpărător, cu sediul în altă țară, proprietatea asupra unuia sau mai multor bunuri, în schimbul unui preț.
Din definiția mai sus dată reies următoarele caracteristici juridice ale acestui acord de voință: vânzarea-cumpărarea internațională de mărfuri este un contract consensual, sinalagmatic, translativ de proprietate și, nu în ultimul rând, internațional.

O chestiune prealabilă, însă deosebit de importantă pentru executarea contractului de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este stabilirea legii aplicabile acestuia, raportat la faptul că părțile provin din state diferite și, prin urmare, din sisteme de drept diferite.
Părțile pot stabili pentru executarea contractului de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri fie principiului lex voluntatis, fie regulile de Drept Internațional Public.
În cazul statelor membre ale Uniunii Europene, semnatare ale Convenției, acestea vor putea aplica art. 4 din „Convenția de la Roma” privitoare la legea aplicabila obligatiilor contractuale.

În ceea ce privește regulile generale aplicabile contractului de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, acestea sunt stabilite prin „Convenția Națiunilor Unite asupra vânzării internaționale de mărfuri de la Viena”.
Această Convenție a adoptat reguli uniforme care să guverneze contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, în cazul în care părțile contractante nu au optat în mod expres pentru aplicarea altor reguli.
Astfel, părțile contractante pot restringe sfera de aplicare a Convenției sau pot renunța complet la aplicarea ei, cu condiția ca acest lucru să fie precizat în mod expres de către părțile contractante.

Prima problemă cu care se confruntă părțile care doresc încheierea unui contract de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este tocmai perfectarea acestui contract, raportat la faptul că acestea au, de principiu, sedii în țări diferite.
Atunci când părțile contractante sunt prezente, contractul se încheie în momentul și în locul realizării acordului de voință, anume a întâlnirii ofertei și acceptării.
Însă, marea majoritate a contractelor comerciale internationale se încheie prin corespondență, caz în care problema determinarii momentului și locului perfectării contractului comportă soluții diferite, în funcție de sistemele de drept naționale.
Majoritatea sistemelor de drept, precum sistemul de drept românesc, adoptă teoria recepției acceptării.
Astfel, teoria recepției acceptării presupune perfectarea contractului de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri în momentul în care acceptarea ofertei a ajuns la ofertant, considerând ca și loc al perfectarii contractului ca fiind cel de la sediul ofertantului.
Consacrarea acestei teorii s-a făcut prin Convenția de la Viena, fiind considerată la acest moment principiul universal care guvernează stabilirea momentului și locului perfectării contractului de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri prin corespondență.

A doua problemă cu care se confruntă părțile care doresc încheierea unui contract de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este stabilirea clauzelor acestui contract.
Conținutul contractului poate fi clasificat în două mari categorii: clauze care vizează elemente esențiale ale contractului, în absența cărora contractul de vânzare-cumpărare internațională mărfuri nu poate exista: părțile contractuale, obiectul contractului, prețul bunurilor și clauze care au menirea să creeze un cadru adecvat pentru îndeplinirea prestațiilor asumate de către părți, care nu duc la ineficiența juridică a contractului, dar sunt de natura să creeze dificultăți în ceea ce privește executarea obligațiilor contractuale.
Din toate aceste clauze enunțate, poate cea mai importantă problemă se pune în legătură cu stabilirea prețului pe care bunurile vândute, respectiv cumpărate, îl poartă.
Prețul se înscrie în contract fie pe unitate de produs, fie ca o sumă globală pentru întreaga cantitate de marfă.
În funcție de modul în care prețul este stabilit de către părți, acesta poate fi determinat sau determinabil.
Prețul determinat este stabilit de parteneri în momentul încheierii contractului și poate fi stipulat la rândul său în preț fix sau preț variabil.
Prețul determinabil se folosește fie în cazul produselor fungibile, fie al produselor prelucrate și presupune înscrierea în contract a tuturor elementelor de referință care să permită o determinare precisă a acestui preț ulteror încheierii contractului.

A treia problemă cu care se confruntă părțile care doresc încheierea unui contract de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este livrarea bunurilor asupra cărora părțile au convenit în momentul încheierii acestui contract.
Condiția de livrare reprezintă clauza prin care partenerii convin asupra locului și momentului în care o dată cu livrarea mărfii are loc și transferul riscurilor și cheltuielilor de la o parte la cealaltă.
De principiu, părțile vor aplica regulile INCOTERMS, elaborate de Camera de Comerț Internațional de la Paris, care conțin mai bine de 10 condiții de livrare, ierarhizate în funcție de creșterea obligațiilor ce revin vânzătorului.
Aceste conditii sunt reprezentate schematic prin sigle formate din trei litere, ce reprezintă denumirea prescurtată din engleza a termenilor respectivi. Fiecare siglă trebuie însoțită de denumirea unui loc de expeditie, respectiv destinație.
Însă, trebuie menționat că regulile INCOTERMS nu reglementează și transmiterea dreptului de proprietate asupra marfii, aspect care trebuie convenit în mod distinct de către părțile contractante.
Acesta poate fi momentul încheierii contractului, momentul transferului riscurilor conform INCOTERMS sau momentul încasării de către vânzător a drepturilor sale valutare.

O altă problemă cu care se confruntă părțile care doresc încheierea unui contract de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este termenul de livrare a bunurilor asupra cărora părțile au convenit în momentul încheierii acestui contract.
Acesta se poate stabili prin contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri în mai multe variante: fie la o dată calendaristică fixă, fie stabilit în funcție de îndeplinirea anumitor condiții prevăzute în contract, fir stabilit pe semstre/trimestre.

O ultimă problemă, care apare însă de abia după momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri este executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale și rezoluțiunea/rezilierea acestui contract.
În acest sens, părțile pot stabili atât clauze penale, cât și clauze de rezoluțiune/reziliere contract.
Cea mai frecventă dintre genurile de abateri de la executarea obligațiilor contractuale este întârzierea față de termenele contractuale.
Sancțiunile pentru întârzierea față de termenele contractuale au un caracter prestabilit și îndreptățesc partea să obțină sumele prevăzute de clauza penală, fără a fi obligat să dovedească existența și întinderea prejudiciului.
Dacă neexecutarea contractului nu este motivată de una din clauzele de exonerare de răspundere, consecințele sunt desființarea lui și suportarea de către partea căzută în culpa a plății despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de către cealaltă parte.
Astfel de litigii care iau naștere din derularea contractelor de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri pot fi soluționate fie pe calea arbitrajului, fie pe calea instanțelor de drept comun.
În prezent, majoritatea litigiilor născute din acest gen de contracte sunt deferite instanțelor de arbitraj.
În acest sens, părțile contractante pot include de la bun început o clauză privitoare la soluționarea litigiilor ori pot încheia o convenție ulterioară în acest sens.

Autor: Av. Christa Jenei