Contractul de know-how

Contractul de know-how este acela în virtutea căruia una dintre părţi, numită furnizor, transmite celeilalte părţi, numite beneficiar, în schimbul unei redevenţe, cunoştinţe tehnice nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, ce-i sunt necesare pentru fabricarea, funcţionarea, întreţinerea ori comercializarea unor mărfuri sau pentru elaborarea şi punerea în fabricaţie a unor tehnici sau procedee. Prin contractul de know-howse urmărește așadar transmiterea unui ansamblu de cunoştinţe de către furnizor, în schimbul plății preţului de către beneficiar. Acesta din urmă nu are obligaţia de a dezvolta know-how-ul decât dacă în contract se prevede expres acest fapt, însă dacă alege să o facă, atunci îl utilizează sub marca proprie.

I. Generalități

Noţiunea de know-how este definită în cuprinsul art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, ca fiind „ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.”
Contractul de know-how nu beneficiază de o reglementare specifică la nivel naţional şi nici de un cadru uniform legal la nivel internaţional. Singurele instrumente internaţionale privind contractul de know-how sunt cele elaborate de Comisia Economică pentru Europa, de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris sau de Asociaţia internaţională pentru protecţia proprietăţii industriale. Practica şi literatura de specialitate au conturat domeniul şi natura juridică a acestui contract.
Contractul de know-how este definit în doctrină ca fiind „contractul în virtutea căruia una dintre părţi, numită furnizor, transmite celeilalte părţi, numite beneficiar, în schimbul unei redevenţe, cunoştinţe tehnice nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, ce-i sunt necesare pentru fabricarea, funcţionarea, întreţinerea ori comercializarea unor mărfuri sau pentru elaborarea şi punerea în fabricaţie a unor tehnici sau procedee.”
Cu privire la natura juridică a contractului de know-how, prima precizare care se impune este înlăturarea confuziei care se face între acest contract şi contractul de licenţă asupra unui brevet. Posesorul de know-how nu are un drept de proprietate industrială, terţii putând utiliza cunoştinţele ce-i formează obiectul dacă le dobândesc prin experienţă proprie. În consecinţă, în timp ce contractul de licenţă transmite unei alte persoane dreptul de a exploata invenţia brevetată, ceea ce implică obligaţia pentru titularul de brevet de a nu exercita dreptul de interdicţie pe care legea i-l atribuie spre a-l ocroti împotriva terţilor, contractul de know-how transmite dreptul la cunoştinţele furnizorilor către beneficiar cu efectele relative.
S-ar putea spune că în privinţa transmiterii elementelor încorporate, contractul de know-howeste un contract de locaţiune de servicii, însă titularul unui know-how păstrează independența faţă de beneficiar.[1]
Datorită importanţei elementelor intelectuale, contractul de know-how este calificat, de regulă, ca un contract de antrepriză. Această calificare nu este însă cea mai fericită, deoarececontractul de know-how implică o colaborare din partea beneficiarului, iar transmiţătorul de know-how are o obligaţie de mijloace, nu una de rezultat cum este în cazul antreprizei.
Clauzele conţinute în contractul de know-how prezintă o importanţă deosebită, aşa încât se cere redactarea lor cu grijă sporită. Pe lângă obiectul precis, prezintă importanţă deosebită teritoriul sau localitatea unde va fi folosit, materiile prime şi echipamentele, dar mai ales mijloacele de păstrare a secretului, precauţiunile de luat pentru asigurarea unor prestaţii accesorii, limitele de utilizare, obligaţiile reciproce privind ameliorarea şi modificările ulterioare, precum şi schimburile de experienţă.[2]

II. Conţinutul, efectele şi încetarea contractului de know-how

Contractul de know-how se caracterizează prin: [4]
– Noutatea cunoştinţelor relative şi subiective, a căror valoare este concretizată în rezultatele obţinute;
– Natura confidenţială a cunoştinţelor, în sensul că orice persoană căreia i s-a adus la cunoştinţă un know-how secret se angajează implicit să respecte acest caracter;
– Dinamismul operaţiunii constă în faptul că în contract poate exista o clauză de cross-licensing, în urma căreia titularul know-how-ului beneficiază de eventualele perfecţionări ce sunt aduse procedeelor de fabricaţie sau tehnologiilor încorporate, de către utilizator;
– Complexitatea elementelor componente. Aceste elemente se pot păstra în forme variate, iar operaţiunea tehnică prin aplicarea know-how – ului se dovedeşte a fi un proces în continuă schimbare spre dovedirea unor progrese vizibile.

Obligaţiile furnizorului. Furnizorul know-how-ului este obligat să asigure beneficiarului exploatarea tehnică completă a acestuia. În acest scop, el îi va remite toate documentele, materialele şi instrucţiunile necesare.
Totodată, în sarcina furnizorului subzistă obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse. În cazul neproducerii efectelor scontate în urma aplicării know-how-ului transmis, acest fapt nu poate constitui un temei pentru invocarea de către beneficiar a răspunderii pentru vici ascunse furnizorului.
Atunci când contractul de know-how are un caracter exclusiv, furnizorul este obligat să păstreze faţă de terţi secretul cunoştinţelor tehnice transmise beneficiarului, pe toată durata contractului şi, dacă se stipulează acest lucru, şi după încetarea contractului, pe o perioadă raţională.
Obligaţiile beneficiarului:Beneficiarul are, în toate cazurile, obligaţia de a păstra secretul cunoştinţelor transmise pe toată durata contractului şi, dacă se stipulează acest lucru, şi după încetarea contractului, pe o perioadă rezonabilă.
Beneficiarul trebuie să nu divulge altor persoane informaţiile primite, pentru caknow-how-ul să nu intre în domeniul public.
De asemenea, beneficiarul are obligaţia de a de a plăti redevenţele convenite.
Printre clauzele prohibitive introduse de furnizor în contractul de know-how se numără şi aceea prin care el limitează exploatarea beneficiarului asupra know-how-ului la un anumit teritoriu, în care beneficiarul are exclusivitate şi poate să realizeze şi să distribuie produse sau să distribuie produse ori să presteze servicii folosind cunoştinţele care alcătuiesc conţinutul know-how-ului.

Contractul de know-how încetează prin expirarea termenului stipulat în conţinutul său, prin denunţare sau prin reziliere. La expirarea termenului stipulat în contract, procedeul tehnologic intră în domeniul public. Ca urmare, fiecare parte are dreptul neexclusiv de a continua să folosească liber şi gratuitcunoştinţele, informaţiile şi documentaţiile pe care părţile le-au transmis pe durata contractului. [4]

III. Principalele deosebiri între contractul de know-how şi contractul de franciză

După cum am arătat anterior, contractul de know-how are ca obiect transmiterea unui ansamblu de cunoştinţe de către furnizor şi plata preţului de către beneficiar. Acesta din urmă nu are obligaţia de a dezvolta know-how-ul decât dacă în contract se prevede expres acest fapt, însă dacă alege să o facă, atunci îl utilizează sub marca proprie.
Contractul de franciză are acelaşi obiect ca şi contractul de know-how – transmiterea unui know-how şi plata unei redevenţe – însă, spre deosebire de acesta, presupune şi desfăşurarea activităţii care face obiectul francizei sub marca francizorului şi beneficiind de asistenţă tehnică oferită de către acesta.[5]

Beneficiarul în contractul de know-how dobândeşte ansambul de cunoştinţe aşa cum acestea se găsesc la data încheierii contractului. În cazul acestui tip de contract, nu există obligaţia niciuneia din părţi de a comunica partenerului contractual eventualele imbunătățiri aduse conceptului.
La polul opus se situează contractul de franciză, unde francizorul are obligaţia de a comunica francizatului îmbunătăţirile aduse know-how-ului ulterior transmiterii acestuia, pe toată durata executării contractului. În cazul reţelei de franciză există un flux continuu de informaţii dinspre francizaţi înspre francizori şi invers, pentru ca toţi membrii reţelei să desfăşoare în acelaşi mod activitatea în cauză.
Sistemul pus la punct de către francizor trebuie actualizat pentru a corespunde standardelor noilor generaţii de produse ori servicii oferite de către concurență, în caz contrar existând posibilitatea perimării conceptului, aceasta cu atât mai mult cu cât contractele de franciză sunt contracte de durată. [6]

În cazul contractului de know-how, scopul final este comunicarea acestuia, în vreme ce în contractul de franciză, transmiterea know-how-ului nu reprezintă decât un mijloc în vederea realizării obiectului contractului.

[1] D.A.P. Florescu, L.-N. Pirvu, Contractele de comerț internațional, ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 176.
[2] V. Popa, R.I. Motica, Contracte de drept comercial, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p. 208.
[3] D. Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, vol II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 203.
[4] D. Mazilu,Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, vol II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 295.
[5] M. Mocanu., Contractul de franciză, în Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 2/2008.
[6] M. Mocanu, Know-how-ul – cheia tezaurului francizei. Partea a II-a, in Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 4/2007, p. 61.

Autor: Av. Alexandra Soporan