Contractul de expediție de mărfuri

Activitatea de transport presupune nu numai deplasarea mărfurilor dintr-un spațiu în altul, dontr-o localitate în alta ci necesită şi o serie de activităţi conexe ca: operaţiuni de încărcare a mărfurilor, de descărcare a lor, asigurarea încărcăturii, formalităţi de import sau de export, formalităţi fito-sanitare, portuare, manipularea mărfurilor, depozitarea lor, etc. Fără îndoială că rolul principal, centrul acestor operaţiuni îl reprezintă contractul de transport de mărfuri, dar, tocmai în scopul de eficientizare a acestuia, de fluidizare a deplasării mărfurilor, a luat naştere o nouă structură juridică, cu rol auxiliar, contractul de expediţie de mărfuri, cu scopul de a intermedia legătura dintre client şi cărăuş şi de a asigura „haină juridică” pentru toate aceste operaţiuni conexe transportului.[1]

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la data de 1 octombrie 2011 contractul de expediție a primit o reglementare expresă, fiind definit drept o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii.

Prin urmare, contractul de expediție are ca obiect principal încheierea unui contract de transport, iar ca obiect accesoriu încheierea tuturor actelor necesare realizării transportului, părțile acestuia fiind comitentul și expeditorul. Comitentul, denumit și client sau ordonator, poate fi o persoană fizică sau juridică, care deține sau are un drept de dispoziție asupra mărfurilor ce urmează a fi transportate și este cel care plătește prețul transportului sau al operațiunilor conexe acestuia. Expeditorul, numit și ,,comisionar-expeditor’’ sau ,,casă de expediție’’, este un comerciant autorizat de Ministerul Transporturilor pentru o astfel de activitate.

Fiind un contract de mandat, mai exact o specie a contractului de comision, și contractul de expediție este esențialmente revocabil. Motivul pentru care revocarea este permisă este acela că, încheind un contract de expediție, cel ce urmărește un interes economic direct este comitentul, în patrimoniul acestuia răsfrângându-se efectele juridice și economice ale contractelor încheiate de expeditor; prin urmare, expeditorul nu are nici un interes direct în executarea acestui contract, în ciuda caracterului oneros al contractului.

Prin încheierea contractului de expediție, comitentul (clientul) își asumă o serie de obligații față de comisionar, obligații care pot fi clasificate în: obligații la data încheierii contractului, obligații în cursul executării contractului și obligații în situații neprevăzute.

Printre cele mai importante obligații ale expeditorului la încheierea contractului de expediție se numără aceea de a dispune de structurile, echipamentul și mijloacele necesare pentru a-și duce la îndeplinire însărcinarea ce și-a asumat-o și de a oferi clientului său consultanța necesară pentru organizarea transportului de mărfuri solicitat.

În cursul executării contractului de expediție de mărfuri, expeditorului trebuie să:

• Organizeze transportul, fără să efectueze, de regulă, el însuși deplasarea mărfurilor. Organizarea cât mai eficientă a deplasării, alegerea tipului de transport, a cărăușului, cu respectarea instrucțiunilor primite de la client reprezintă numai câteva dintre activitățile ce dau conținutul organizării deplasării;
• Realizeze activități conexe organizării transportului. Este vorba de activități ca: depozitarea mărfurilor, declarațiile vamale, controlul mărfurilor, executarea dispozițiilor privind încasarea sumelor cuvenite comitentului;
• Să ia toate măsurile necesare pentru a conserva exercițiul acțiunilor judiciare sau arbitrale împotriva terțelor persoane, evitând riscul unor eventuale decăderi. Astfel, expediționarul trebuie să asigure mijloacele de probă, efectuând constatări de fapt corespunzătoare, care să fie opozabile eventualilor depozitari, cărăuși, întreprinderi de transbordare sau altor prestatori de servicii, la care a recurs în executarea contractului de expediție.
• Să valorifice contra terților drepturile bănești ale clientului de la care a primit însărcinarea.

De asemenea, expeditorul are obligația de a acționa și în situații neprevăzute. Astfel, în situația în care există riscul unui pericol care amenință marfa obligația expeditorului este de a informa pe comitent (client) imediat pentru ca acesta să poată lua măsurile de prevenție necesare evitării acelui pericol. În situația în care pericolul s-a produs, expeditorul are obligația de a anunța pe comitent și de a lua măsurile necesare pentru a limita daunele posibile. Dacă expeditorul nu a încunoștiințat pe comitent de daunele produse sau de împrejurările care au dus la crearea unui prejudiciu, atunci expediționarul va suporta paguba produsă, pentru că omisiunea de încunoștiințare constituie o culpă a sa.

În schimbul îndeplinirii obligațiilor sale, expeditorul are dreptul la comisionul stabilit în contract. În cazul în care părțile nu au stabilit anticipat cuantumul acestora, el va fi stabilit prin raportare la tarifele profesionale sau uzanțe. În caz de neînțelegere între părți și în lipsa acestor criterii, el va fi stabilit de instanța de judecată, avându-se în vedere dificultatea operațiunii și diligențele expeditorului, dar și orice alte elemente considerate relevante de către instanță.

Legea română nu conține o reglementare specială referitoare la protejarea intereselor legitime ale expeditorului de a-și recupera sumele cheltuite în legătură cu transportul mărfurilor a căror deplasare s-a angajat să o organizeze și nici a comisionului corespunzător prestațiilor efectuate. Dar, ținând seama de similitudinile existente între raporturile comitent-comisionar (expeditor) și cele mandant-mandatar se apelează la articolele 2029 și 2053 din Codul Civil care reglementeză dreptul de retenție al mandatarului, respectiv comisionarului.

Totuși, capitolul VIII Dreptul de gaj și dreptul de retenție al casei de expediții din Condițiile generale USER (Uniunea Societăților de Expediții din România) prevede clauza în temeiul căreia casa de expediții are, pentru toate creanțele sale actuale sau viitoare rezultate din prestații executate pentru client, un drept de gaj și retenție asupra mărfurilor și asupra oricăror altor valori aparținând acestuia, care se găsesc în posesia sa. ,,Condițiile generale care reglementează activitatea caselor de expediții’’ au fost aprobate de Uniunea Societăților de Expediții din România înființată în anul 1992 și au devenit clauze contractiale standardizate pe plan național.

De asemenea, pe plan internațional activează FIATA (Federația Internațională a Asociațiilor Expeditorilor) cu sediul în Elveția, ce are peste 100 de țări membre, inclusiv România. Aceasta a elaborat ,,Reguli model pentru serviciile de comisionare de expediții’’, reguli standardizate cu largă aplicabilitate internațională, precum și seria de condiții comerciale standard referitoare la expediția de mărfuri pentru fiecare mod de transport.

[1] C. Stanciu, Drepturilor transporturilor, Ed. All Beck, București, 2008, pag. 184.