Competenta instantelor din Romania în procesele de divorț. Posibilitatea partilor de a alege instanța competenta.

Potrivit art. 915 Codului de procedura civila, cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.
Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
Din analiza textului de mai sus, rezulta ca principalul criteriu în stabilirea competentei instantei de judecată în materia divortului este ultima locuinta comuna a sotilor. Ultima locuinta comuna este în localitatea unde au locuit efectiv împreuna ultima data înainte se separarea în fapt, chiar dacă în cartea de identitate este mentionata o alta adresa. Astfel, spre exemplu, chiar dacă părțile au trecute în cartea de identitate domiciliul în Municipiul Bucuresti, dar au locuit ultima data împreuna în Municipiul Cluj-Napoca, instanța competenta în materia divortului va fi Judecatoria Cluj-Napoca. Ultima locuinta comuna fiind o stare de fapt, poate fi dovedita cu martori.
În ceea ce privește posibilitatea partilor de a conveni sa introduca cererea de divorț la orice Judecatorie din Romania, potrivit Deciziei nr. 20 din 24 octombrie 2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la înţelesul noţiunii de „acord” al părţilor din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României, acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres.
Aceasta înseamnă ca acordul trebuie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit, fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.
Faptul ca reclamantul a introdus cererea de divorț la o anumita instanța, iar paratul, prin intampinare, nu s-a opus alegerii reclamnatului și nu a invocat excepția de necompetenta teritoriala a instantei, nu este suficient pentru ca acest acord sa își produca efectele, el fiind doar un acord tacit, implicit, și nu unul expres.