CE DREPTURI (MAI) AU MEDICII ÎN CONTEXTUL PANDEMIEI DE CORONAVIRUS

Prezentul articol își propune să analizeze modul în care este afectat dreptul fundamental la muncă al medicilor și al celorlalte categorii de personal din sistemul medical în contextul instituirii stării de urgență generată de pandemia de coronavirus COVID-19.

Constituția României garantează prin art. 41 dreptul fundamental la muncă, care nu poate fi îngrădit, precizându-se totodată că alegere profesiei, a meseriei sau a ocupației precum și a locului de muncă este liberă. De asemenea, Constituția interzice în mod expres prin art. 42 munca forțată, cu precizarea că potrivit alineatului 2 lit. c al acestui articol, nu constituie muncă forțată, printre altele, prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.

Potrivit articolului 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1 din 1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, pe durata stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns. În aplicarea acestui text de lege prin Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 se menționează în mod expres că pe perioada stării de urgență declanșate de pandemia de coronavirus COVID-19 vor fi restrânse următoarele drepturi fundamentale prevăzute în mod limitativ la art. 2 din decret : dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la învățătură, libertatea întrunirilor, dreptul de proprietate privată, dreptul la grevă și libertatea economică. Facem în acest context mențiunea că sfera limitativă a drepturilor restrânse a fost păstrată nemodificată și cu ocazia adoptării Decretului Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 prin care s-a dispus prelungirea stării de urgență.

Prin urmare, deși exista posibilitatea legală de restrângere și a exercițiului dreptului la muncă ( cu toate prerogativele sale), Președintele României nu a inclus acest drept printre drepturile restrânse pe perioada stării de urgență.

Astfel, s-ar putea deduce faptul că personalul medical și auxiliar angajat în unități sanitare poate suporta pe durata stării de urgență numai restrângeri ale unora dintre drepturile menționate în decretul Președintelui României, spre exemplu dreptul la liberă circulație, nefiind excluse măsuri de izolare sau carantinare a acestora în situația în care au intrat în contact cu persoane confirmate pozitiv cu infecție COVID-19, măsuri care sunt reglementate ca atare prin actele subsecvente emise în aplicarea decretelor prezidențiale ( ordonanțe militare și ordine de ministru).

Rămâne în schimb în discuție aplicabilitatea prevederilor art. 42 alin. 2 lit. c din Constituția României, amintite mai sus, privind prestațiile ce îi pot fi impuse unei persoane în situația creată de calamități ori de alt pericol. Apreciem, în esență, că acest text constituțional devine aplicabil pe durata stării de urgență decretată de către Președintele României, sens în care în sarcina personalului medical sau auxiliar ar putea fi impuse anumite prestații, fără ca acestea să constituie muncă forțată. Cu toate acestea, până în prezent nu au fost impuse în mod expres prestații specifice în sarcina acestor categorii.

În schimb, prin art. 56 din Anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, se exclude posibilitatea demisiei personalului încadrat în unități sanitare, de asistență socială, de asistență medico-socială, etc., fiind amânată sau după caz suspendată curgerea termenelor de preaviz, iar în plus, este suspendat și dreptul acestor categorii de angajați la demisie fără preaviz în cazul neîndeplinirii de către angajator a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă. Cu alte cuvinte, aceste categorii de personal sunt obligate să rămână în funcție inclusiv în situația în care angajatorul nu își îndeplinește propriile obligații cum ar fi plata salariilor sau asigurarea echipamentelor de protecție.

Apreciem că soluția aleasă este criticabilă în contextul în care cele două decrete prezidențiale nu menționează dreptul la muncă ( cu toate prerogativele sale) ca fiind unul dintre drepturile fundamentale restrânse pe perioada stării de urgență, fiind astfel încălcate prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1 din 1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, care la art. 14 lit. d) stabilesc că decretul de instituire a stării de urgență trebuie să prevadă drepturile și libertățile fundamentale restrânse temporar. Prin urmare, s-ar putea argumenta o posibilă neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 din Anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, în măsura în care am admite că era necesară menționarea expresă a restrângerii dreptului fundamental la muncă prevăzut la art. 41 și art. 42 din Constituția României pentru a se putea mai apoi altera pe perioada stării de urgență curgerea termenului de preaviz în cazul demisiei înaintate de către aceste categorii de angajați, precum și suspendarea dreptului la demisie fără preaviz. De la caz la caz, ar fi deosebit de importantă și analiza constituționalității acestei restrângeri și prin prisma respectării dreptului la viață și a dreptului la ocrotirea sănătății, reglementate prin art. 22 și art 34 din Constituția României, mai ales în ipoteza demisiei fără preaviz motivată de nerespectarea de către angajator a obligației de a asigura echipamentele de protecție necesare.

Desigur că cele de mai sus se impun a fi analizate și prin prisma dispozițiilor de drept penal care reglementează infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor, prevăzută la art. 352 Cod penal și analizată pe larg într-un alt articol ce poate fi accesat aici. Cu alte cuvinte, până la o eventuală pronunțare a Curții Constituționae asupra (ne)constituționalității prevederilor art. 56 din Anexa nr. 1 la Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020, demisia angajațiilor din sistemul medical urmată de încetarea prezentării la locul de muncă pe perioada stării de urgență poate atrage pe lângă consecințe de drept civil și sesizarea organelor penale cu privire la comiterea infracțiunii prevăzute la art 352 Cod penal, însă această posibilitate s-ar restrânge în opinia noastră doar la acele persoane care activează în cadrul unor unități implicate în gestionarea pandemiei.