Câteva consideraţii cu privire la repararea prejudiciul patrimonial şi nepatrimonial rezultat din săvârşirea unei infracţiuni

Potrivit dispoziţiilor legale în materie, orice persoană care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l acopere integral, astfel asigurând restabilirea situaţiei anterioare a victimei prejudiciului. Autorul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii este obligat să repare atât prejudiciul patrimonial ce l-a cauzat – prin achitarea unor despăgubiri materiale, inclusiv prin acoperirea prejudiciul constând în pierderea unei şanse, cât şi prejudiciul nepatrimonial cu toate elementele sale componente – daune morale constând în dureri fizice sau psihice, prejudiciului estetic şi prejudiciul de agrement.

1. Consideraţii generale. Reglementare legală.
Cauzarea unor prejudicii materiale şi morale prin fapte ilicite care cad sub incidenţa dispoziţiilor penale atrage, în aceste condiţii, nu numai răspunderea penală a autorului, dar şi aplicarea dispoziţiilor legii civile.
Potrivit disp. art. 1357 Cod civil “Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare” iar potrivit art.1349 Cod civil “(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturile sau interesele legitime ale altor persoane. (2) Cel care având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”
Astfel, la baza soluţionării unei astfel de acţiuni în repararea prejudiciului, art. 1385 Cod civil reglementează întinderea reparaţiei ce trebuie acordată:
(1) Prejudiciul se repară integral dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.
(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut şă îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru limitarea sau evitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
De asemenea, disp. art. 1387 al.1 Cod civil, prevede faptul că despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
În ceea ce priveşte prejudiciul nepatrimonial, codul civil prevede la art.1391 faptul că “În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.”

2. Prejudiciul de agrement – un prejudiciu reparabil.
Dauna morală, reprezintă rezultatul dăunător direct de natură patrimonială al unei fapte ilicite prin care se aduce o vătămare valorilor şi drepturilor extrapatrimoniale ce sunt strâns legate de personalitatea umană.
Astfel, orice atingere prejudiciabilă adusă corpului uman antrenează răspunderea autorului pentru daune corporale. Se poate afirma că suma prejudiciilor nepatrimoniale cauzate prin atingeri aduse integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei dă expresie prejudiciului corporal.
O categorie importantă a prejudiciului corporal, îl reprezintă prejudiciul de agrement. Strict definit, prejudicial de agrement reprezintă imposibilitatea desfăşurării anumitor activităţi culturale, sportive sau artistice.
Astfel înţeles, prejudicial de agrement nu este o privare generală de plăcerile vieţii, dimpotrivă, acest tip de daună reprezintă imposibilitatea victimei de a practica activităţile pe care le desfăşura îaninte de accident – activităţi de natură culturală, sportive sau de petrecere a timpului liber.
Din acest punct de vedere, Rezoluţia nr.75-7 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei recomandă indemnizarea atingerilor corporale concretizate în neplăceri cum sunt durerile fizice, insomniile, sentimentele de inferioritate, privarea de posibilitatea de a desfăşura anumite activităţi recreative, subliniind astfel necesitatea despăgubirii victimei pentru suferinţa ei mentală.
Noua concepţie, inspirată din dreptul comunitar este însă mai largă. Pe de o parte, este suficient ca pierderea de agrement să fie parţială; pe de altă parte, nu se cere ca aceasta să se raporteze la activităţi caracterizate, fiind suficient să privească modalităţile normale de petrecere a timpului. Victima va fi astfel indemnizată nu pentru că nu va mai putea juca tennis, sau nu va mai putea face un sport anume, de exemplu, ci pentru că viaţa sa va deveni mai puţin agreabilă.
De fapt, sunt avute în vedere toate actele cotidiene fireşti, în cazul prejudiciului de agrement leziunile se repercutează asupra tuturor acţiunilor pe care le presupune o viaţă normală: posibilitatea de a se spăla, de a se hrăni, de a se deplasa, de a petrece timpul liber, etc.
În realitate, prejudicial de agrement trebuie înţeles în accepţiunea sa largă, ca având o dublă natură.
Aspectul obiectiv, concretizat în tulburări fiziologice care provoacă neplăceri în viaţa concretă nu este altul decât prejudicial fiziologic. Aşadar, prejudicial fiziologic se află înglobat în prejudicial de agrement, care trebuie înţeles în sens larg.
În acelaşi timp victima conştientizează starea în care se află, privaţiunile şi restrângerile pe care acel prejudiciu i le provoacă. Această percepţie, diferită de la individ la individ, este expresia naturii subiective a prejudiciului de agrement.

Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experienţa senzorială dezagreabilă şi suferinţele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, nevroze, strări de angoasă, cauza acestor din urma suferinţei rămânând vătămarea corporală.
În general, indemnizarea suferinţelor fizice şi psihice este tratată sub apelativul pretium dolores. Atingerile generatoare de suferinţe au ocupat un loc aparte în jurisprudenţă, care apreciază că orice consecinţe păgubitoare (imposibilitatea fizică de a îndeplini acte ale vieţii curente, de a desfăşura activităţi domestice, conştientizarea de către victimă a împrejurării că, din cauza propriei neputinţe, a devenit o povară pentru cei apropiaţi) reclamă despăgubiri.

3. Prejudiciul constând în pierderea unei şanse.
O altă categorie de prejudiciu ce necesită a fi reparată, o reprezintă reglementarea de la art. 1385 al.4 Cod civil a “prejudiciilor cauzate prin pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă”. Într-o formulă mai sintetică, pierderea şansei poate fi definită ca fiind dispariţia probabilităţii unui eveniment favorabil atunci când şansa părea suficient de serioasă.
Conform practicii şi doctrinei, pentru ca o persoană să se afle în faţa unui prejudiciu supus reparaţiei pentru pierderea unei şanse, trebuie să fie îndelnite două condiţii, şi anume şansa să fie una reală şi să fie una serioasă. Când se analizează realitatea şansei, trebuie avută în vedere certitudinea legăturii de cauzalitate. Potrivit doctrinei, acestă certitudine nu trebuie să fie absolută, fiind necesară o certitudine judiciară care presupune un grad ridicat de verosimilitate, având drept criteriu de apreciere cursul normal al lucrurilor. În acelaşi context, se poate vorbi de o şansă serioasă atunci când probabilitatea unui eveniment favorabil este semnificativă. Prin şansă pierdută se înţelege o pierdere definitivă, când dispare orice posibilitate de a se evita sau de a se obţine un avantaj.
Practic, în cazul pierderii şansei se poate vorbi de o indemnizare a victimei printr-un cuantum proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului de care a fost lipsită şi ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă în care se află aceasta.

Referinţe bibliografice:
1. Rezoluţia (75) 7 referitoare la despăgubirile pentru vătămarea fizică sau deces, adoptată de Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei, la 14 martie 1975.
2. Călina Jugastru, Prejudiciul estetic – formă a prejudiciului corporal, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu.