Abuzul de drept

Elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârşirea în principal cu vinovăție, în subsidiar, fără vinovăție, de către o persoană a unei fapte vătămătoare situației altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere sau de exercitare a folosinţei unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credinţe şi pentru obţinerea unei satisfacţii sau cu neobservarea insatisfacţiei produse terţului.

Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, legiutorul a înţeles să legifereze opiniile doctrinare şi jurisprudenţarea cu prvire la abuzul de drept. Astfel, abuzului de drept îi este consacrată o reglemenatare expresă prin art. 15 din Noul Cod Civil care arată că: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Aşadar, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.
Un alt articol inovator adus de Noul Cod Civil este art. 1353, care prevede că „cel care cauzează un prejudiciu prin exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv” . Astfel, se va considera exercitare abuzivă neutilizarea dreptului în realizarea scopului său, ci intenţionând a vătăma altă persoană sau încălcând principiul bunei-credinţe.
Este important ca Noul Cod Civil a tratat problema abuzului de drept intrucat legislatia anterioara nu cuprindea predeveri exprese in materia respectiva. Cu toate acestea, dispozitiile art. 57 din Constitutia Romaniei si cele art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, printr-o interpretare sistematica, puteau constitui temei legal pentru invocarea abuzului de drept.
Reglementarea in terminis a noţiunii de abuz de drept în cuprinsul N.C.C. este oportună şi, altminteri, de mult aşteptată, faţă de numeroasele situaţii din practică în care s-a dovedit a fi necesară antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin exerciţiul abuziv al drepturilor unei persoane.
De aceea, faţă de situaţiile din practică în care s-a acreditat ideea existenţei unui abuz de drept, coroborat însă cu reticenţa instanţelor de judecată de a-l sancţiona, explicabilă şi prin lipsa unei norme juridice exprese, reglementarea acestei noţiuni în N.C.C. este binevenită, creând premisele extinderii soluţiilor jurisprudenţiale în materie
Răspunderea pentru abuzul de drept rămâne în noua reglementare o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei şi a prejudiciului cauzat unei alte persoane.
Din punct de vedere constitutiv, prima ipoteză a exercitării dreptului – în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul – conține reflectarea relei-credințe în exercitarea dreptului, ca urmare a inserării exprese a existenței unui scop îndreptat către vătămarea sau păgubirea altuia.
Reaua-credință se fondează pe atitudinea motivațională a persoanei de a prevede rezultatul păgubitor urmărind sau acceptând producerea lui şi poate fi suprapusă formelor intenției definite prin art. 16 alin. 2 din Cod. Se poate obiecta că prevederea expresă de către legiuitor a scopului în cadrul normei impune mai degrabă considerația că numai exercitarea cu intenție directă a deturnării dreptului ar caracteriza prima ipoteză a art. 15. Cu toate acestea,o astfel de interpretare nu se pliază pe răspunderea în materie civilă, relevanţa ei valorificându-se cu deosebire în materia penală a încălcării drepturilor. Pe aceeaşi linie de răspuns, dată fiind diversitatea și subtilitatea formelor de abuz de drept, respectiv a evidenţei şi importanţei prejudiciului, prevederea şi acceptarea rezultatului, chiar neurmărit, se înscriu în folosul nelegitim obţinut de abuzator, în satisfacția acestuia produsă nu de exerciţiul propriului drept, ci de vătămarea sau paguba suferită de cel prejudiciat.
Referitor la cea de-a doua ipoteză de exercitare a dreptului – într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credințe – atitudinea motivaţională angajează formele culpei dezvăluite prin poziţionarea întrebuinţării dreptului în lumina bunei-credințe.
A doua ipoteză validează însă şi o interpretare extensivă a excesului şi nerezonabilităţii în exercitarea dreptului îmbogăţind sfera conceptuală a abuzului şi implicit a răspunderii cu ştergerea cerinţei de a exista o formă de vinovăţie subliniind interesul de a se dovedi numai vătămarea terţului.
Astfel, elementele constitutive ale abuzului de drept se conturează din săvârşirea în principal cu vinovăție, în subsidiar, fără vinovăție, de către o persoană a unei fapte vătămătoare situației altei persoane sau ordinii de drept, ca urmare a modului de concepere sau de exercitare a folosinţei unui drept legitim, în pofida regulilor bunei-credinţe şi pentru obţinerea unei satisfacţii sau cu neobservarea insatisfacţiei produse terţului.
O problemă discutabilă în jurisprudenţă va fi aceea de a stabili până la ce limită o persoană, exercitându-şi un drept, poate fi considerată de bună-credinţă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, legiuitorul N.C.C. nu mai prevede drept condiţie săvârşirea abuzului de drept cu intenţie (cum este cazul primei ipoteze,„în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul”), ci acesta ar putea fi cauzat şi din culpă.
În condiţiile în care N.C.C. nu stabileşte modul în care poate fi sancţionat abuzul de drept, cel ce se face vinovat de abuz de drept va putea fi obligat de instanţă, în temeiul principiilor generale ale răspunderii civile, la repararea prejudiciului în forma pe care judecătorul o va aprecia potrivită în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.
Fiind o materie delicată şi controversată, pe larg dezbătută de jurisprudenţă şi doctrină, se simţea nevoia ca soluţiile legislative avansate să valorifice experienţa românească şi să exprime o concepţie proprie în fundamentarea lor. Constatăm însă că enunţul de la art. 15 din noul Cod civil potrivit căruia “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” este aidoma celui de la art. 7 din Codul civil Quebec, fiind preluată inclusiv forma negativă a exprimării normative.
Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cât şi criteriul obiectiv prin raportarea exercitării excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credinţe.
În concluzie, potrivit noii reglementări prevăzută de N.C.C., situaţiile în care un drept poate fi exercitat abuziv, este unul foarte larg, sens în care va reveni instanţei de judecată sarcina să stabilească, în concret, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, dacă acesta a fost deturnat de la finalitatea sa, aspect care, în practică, va putea da naştere unor soluţii jurisprudenţiale neunitare, dar ar mai tempera elanul unor justiţiabili de a întrebuinţa inutil resurse umane şi materiale extrem de costisitoare ştiind bine că justiţia în România este extrem de scumpă.